— Nu prea știu, a zis Jake, cu zâmbetul lui frumos. Thailanda, poate?
— Și n-ai putea să faci asta după ce-ți dai licența? a zis Kate, în vreme ce el își așeza pe masă farfuria cu mâncare. Nu mai ai decât un an.
— Nu sunt sigur că am ales materia potrivită, mami, a zis Jake, atacând ouăle, cu prosopul de bucătărie pe umăr.
— Dar întotdeauna ai vrut să studiezi dreptul, a zis ea, lăsându-se mai jos pe scaun. Ce s-a schimbat?
— Cred că eu m-am schimbat, a zis el, ștergând gălbenușul cu o coajă de pâine. Cred că acum vreau alte lucruri.
Kate și Steve au schimbat o privire pe deasupra capului aplecat al fiului lor.
— Păi, e mai bine să nu iei vreo hotărâre pripită, Jakey, a zis Steve. Ce-ar fi să
termini anul acesta și apoi să vezi cum stai? Dă-ți ocazia să gândești lucrurile temeinic.
— De fapt, le-am spus la facultate că nu mă mai întorc, a spus fiul lor. Au fost foarte drăguți în privința asta. Totul e aranjat.
A urmat o tăcere uluită și apoi voci ridicate – în special a lui Kate, în vreme ce Jake mesteca răbdător mâncarea –, urmate de rugăminți, reproșuri și uși trântite. Micul dejun s-a încheiat cu o înfruntare urâtă. Steve a pornit valvârtej către spital, Jake s-a întors în pat, iar Kate a rămas în bucătărie, înjurând.
„Nu-i nici măcar afurisita de oră opt și ziua e un coșmar”, a zis.
Mai târziu, pe când conducea mașina de-a curmezișul Londrei, către redacție, Kate scrâșnea din dinți și își repeta ceea ce avea să-i spună lui Jake mai târziu, în vreme ce blestema șoferii de taxi și pe idioții agresivi cu dubițe care îndrăzneau să-i taie calea.
Stresul își pusese amprenta. S-a privit în oglindă și a văzut pungile de sub ochi, rimelul deja scurs și părul care îi scăpase din coada de cal aproape desfăcută.
VP - 55
„Dumnezeule, ce priveliște”, a bombănit. Arăta de parcă tocmai se împleticise pe terasament după o ciocnire de trenuri. Și-a desprins din păr banda elastică și a scos din geantă o perie, ca să repare stricăciunile.
„Of, vino-ți în fire”, i-a spus chipului ei din oglindă.
Poți s-o faci, răsuna în capul ei în vreme ce-și peria părul, îmblânzindu-l. Era o mantra pe care o știa de la tatăl său, un bărbat care n-avea treabă cu lucrurile negative.
„Haide, Katie” zicea el, pe când ea se străduia să meargă cu bicicleta, să
treacă examenul la matematică sau să obțină un interviu pentru angajare. „Poți face orice”.
Era minunat să ai propria majoretă care te încurajează, dar veșnica presiune să reușească era epuizantă. Bine, tati, mă descurc, a gândit, și și-a încleștat mâinile pe marginea chiuvetei, ca să nu-i mai tremure.
17. Miercuri, 28 martie 2012
KATE
Când a ieșit din toaleta femeilor, în redacție domnea o tăcere ciudată.
Nimeni nu vorbea, nimeni nu clămpănea pe tastatură – nici măcar echipa online
– și nimeni nu te privea drept în ochi. Acel „Bună dimineața tuturor” spus de Kate s-a fleșcăit pe la jumătate, „tuturor” nerostit când s-a așezat la birou.
— Ce se-ntâmplă? A murit cineva? a șuierat ea peste tăblie, către Criminalist.
El a ridicat privirea, cu ochii umflați și înroșiți.
— Încă nu, a zis.
— Dumnezeule, arăți ca naiba, a zis ea. Ce-ai făcut aseară?
— Am ieșit în oraș cu Maiorul. El arată mai rău decât mine.
Kate s-a răsucit să se uite la corespondentul de război – „Maiorul”, pentru colegi – și a bufnit-o râsul văzându-l.
— A ajuns să se culce? a întrebat ea.
— Vezi-ți dracului de treaba ta, Kate. Înseamnă că nu ți-ai citit e-mailurile?
— Nu, am plecat târziu de acasă. De ce?
— E încă o tură de concedieri. Blestemații de numărători de bănuți și-au scos iar colții, a zis el. Se reduc cheltuielile. Iarăși. Zic că trebuie să plece cincizeci și doi de oameni din toate redacțiile – șapte de la noi, știrile.
VP - 56
— Șapte? Dumnezeule! Înseamnă jumătate din reporteri, a zis ea, privind în jur și bifându-și colegii în minte.
— Nu fi proastă. Suntem cel puțin treizeci, a zis el.
Ea părea că nu pricepe.
— Personalul online, Kate.
