cunoșteam nu avea un astfel de tată. Tatăl lui Harry era bătrân și purta jerseu.
Semăna cu căpitanul Mainwearing din Dad’s Army 14.
Dar, cum am devenit mai iscusită la trasul cu urechea, am început să adun frânturi de informații despre tatăl meu adevărat. Am ascultat cum Jude îi povestea unei vecine, la o sticlă de vin, cum s-a trudit ea să crească singură un copil, să-și câștige pâinea și să-și dea examenele la drept. „N-am avut de secole vreme pentru bărbați”, s-a plâns Jude. „Tatăl Emmei a plecat demult – de-abia aștepta să plece. Charlie era mult mai tânăr – el însuși era încă un copilaș”.
Am pus bine informația – aveam acum un nume și un chip de copil cu care să-mi hrănesc imaginația.
Bun, deci Jude ședea în cadă și îmi spunea că bărbatul pe care l-a reîntâlnit vine la noi acasă. Zicea că l-a descoperit la știrile de la televizor – vorbea la o manifestație antinucleară – și l-a recunoscut pe loc.
— Nu l-am uitat, după toți anii ăștia, a zis.
A turuit mai departe, că s-au cunoscut la facultate – Jude a mers la Cambridge și a studiat istoria. Jude era și este superdeșteaptă. Acum e la pensie, dar a fost avocat specializat în drepturile omului. Folosea întotdeauna cuvântul „avocat” – „Juriștii sunt bărbați de vârstă mijlocie cu burtică și se ocupă de transferuri”, îmi spunea. Avocatura n-a fost prima ei alegere. Când a terminat facultatea s-a angajat la o editură și s-a învârtit prin Londra, prânzind cu „c elebritățile”. Întotdeauna părea că rostește aceste vorbe în caractere italice.
Dar am apărut eu, și a trebuit să locuim o vreme la buni și bunelul. Când am plecat de acolo, ea a zis că ar trebui să aibă o muncă mai puțin împrăștiată, mai
„de la nouă la cinci”. A găsit un post într-un birou, în vreme ce-și continua studiile. Îmi amintesc că petrecea ore întregi cu nasul vârât în cărțile ei și în acte juridice. Dormitorul ei avea mirosul acela pătrunzător, de cerneală și hârtie.
Trebuie să se concentreze, îmi zicea când încercam să-i pun vreo întrebare despre temele mele sau să-i spun cât de răutăcios a fost domnul Lawson la adunarea de la școală. Trebuie să se concentreze, altfel i-ar putea scăpa acel amănunt minuscul care l-ar putea scoate din închisoare pe clientul său. Nu-mi rămânea decât să mă întorc la David Bowie din camera mea și să vorbesc cu posterul de pe perete.
Așa că îmi plăcea de această nouă Jude, care cânta în cadă. Voia să-mi povestească, și părea tânără și entuziasmată. Am stat în baia plină de aburi, ascultând și chicotind împreună cu ea până ce mi-am simțit hainele umezite și mama a fost gata să iasă din apă.
14 Serial comic difuzat la BBC din 1968 până în 1977.
VP - 48
N-am rostit cuvântul „tati”. Știam că ar ucide buna-dispoziție, așa că am hotărât să aștept și să văd ce va mai fi.
Când obiectul iubirii ei a venit la noi acasă, l-am întâmpinat zâmbind, așa cum mă dăscălise Jude.
Nu-și găsise locul toată dimineața, și și-a schimbat hainele de cel puțin trei ori.
„Arăți grozav”, îi ziceam de fiecare dată când apărea într-o ținută nouă, dar iar dispărea în sus pe scări, să se schimbe. Eram încântată că purta cerceii frumoși din turcoaz pe care i-i cumpărasem de ziua ei din banii mei de buzunar.
Când „Profesorul Will”, așa cum ținea ea să-i zică, a bătut la ușă, în cele din urmă, am crezut că Jude o să leșine de emoție.
— Du-te tu, puiuț, a zis, aruncând o ultimă privire în oglindă. Și zâmbește!
Îmi plăcea când îmi zicea „puiuț”, cum mă alinta când eram mică. Nu-mi mai zisese așa niciodată de când crescusem, dar încă îmi mai încălzea inima.
Însă de-abia am ajuns să deschid ușa, că ea s-a unduit pe lângă mine și a preluat controlul.
— Bună, Will. Cât mă bucur să te văd! Iat-o pe Emma – copilașul meu.
Scumpa mea, iată-l pe Profesorul Will, vechiul meu prieten de la fac.
Will m-a străfulgerat cu un zâmbet încurajator și mi-a întins mâna.
— N-aș zice copilaș, Jude. E o tânără femeie.
E ciudat ce lucruri îți rămân în amintire. Mâna lui era uscată și caldă, și un inel de aur pe care-l purta pe degetul mare mi-a atins încheieturile degetelor.
M-am încumetat să-l privesc mai bine, ca să văd dacă e vreo asemănare de familie. Nu era. Era făcut tot din unghiuri. Nas ascuțit, pomeți ascuțiți. Nimic din mine și mutra mea ca o plăcintă. Jude îmi spunea uneori că sunt drăgălașă, când eram doar noi două. Dar nu eram – nu sunt. Drăgălașă înseamnă păr strălucitor și gene lungi și obraji trandafirii – ca Jude. Eu aveam părul castaniu cârlionțat, care nu voia să stea lins, și fața ca o plăcintă. Îmi uram fața. Stăteam în fața oglinzii și trăgeam de carne, de parcă ar fi fost din plastilină, până mă dureau obrajii. Jude zicea că toate adolescentele trec prin asta.
Will trebuie să mă fi surprins zgâindu-mă la el, și a zâmbit. Jude n-a văzut, era prea ocupată să închidă ușa, așa că n-a fost decât un zâmbet între noi doi, și am simțit un mic fior. Putea să fie și prietenul meu. Sau tăticul meu.
— Vrei un ceai? a zis Jude, conducându-l în salon.
— Minunat! a zis el. Ce casă grozavă!
În bucătărie, umplând ceainicul și căutând două căni care să fie pereche, îmi amintesc că m-am întrebat ce fel de om poartă un inel pe degetul mare.
VP - 49
Trebuie să aibă spre patruzeci de ani, mi-am zis, punând cu lingura frunzele de ceai în vas. E ca și cum bunicul tău ar purta pantofi cu talpă groasă. Am râs singură la acest gând și am dus tava în salon.
Profesorul își azvârlise sandalele și ședea turcește pe canapea, iar picioarele lui sprijinite pe perne arătau moi și albe ca niște bucăți de pâine.
— Nu-mi vine să cred că ești aici, a ciripit mama.
E foarte altfel. E foarte neavocățește, mi-am zis, și am trântit tava, bosumflată, făcând laptele să se verse peste zahăr.
— Îmi pare rău, am zis, fără să cred ce spun.
Jude părea furioasă, dar Will s-a repezit în față, cât pe ce să se prăvălească
din poziția de guru, ca să prindă măsuța.
— Nicio problemă, a zis. Sunt deja amestecate.
