Era clar că inspectorul Sparkes n-are o astfel de dilemă, i-a întins mâna imediat și ea i-a strâns-o cu căldură.

— Bună, Bob, a zis ea. Mă bucur să te văd.

— Și eu mă bucur să te văd, Kate, a zis el, continuând să zâmbească. Trebuie să fi trecut mai bine de un an.

— Mai degrabă doi ani, l-a corectat ea.

Încă îi ținea mâna în mâna ei. I-a mai strâns-o o dată și i-a dat drumul.

— Iat-o pe Kate Waters, jurnalista despre care îți spuneam, i-a spus inspectorul Sparkes unui coleg mai tânăr. Kate, el este detectivul sergent Chris Butler.

— O, am auzit totul despre tine, a zis tânărul sergent. Șefu’ e cel mai mare admirator al tău.

Kate și Bob s-au îmbujorat, în vreme ce sergentul rânjea. Amândoi au început să vorbească deodată, împiedicându-se fiecare de vorbele celuilalt, și apoi au tăcut. Bob a fost cel care a cârmit discuția către ape mai liniștite.

— Așadar, de ce anume te ocupi acum, Kate? În ce ți-ai înfipt colții?

Ea i-a aruncat o privire recunoscătoare și s-a pus pe povestit, ascunzându-se după amănuntele poveștii cu copilașul. De fapt, în ultimele două zile lucrase la un articol despre o cerere de decontare a cheltuielilor prezentată de un parlamentar – „obligatoriu pentru un redactor”, spusese Terry –, dar copilașul îi venise pe loc în minte. Părea că îi răsună în subconștient, ca o melodie enervantă. Parazitul ei mental.

A încercat să mute discuția la cererea scandaloasă a parlamentarului de a i se deconta „distrarea membrilor electoratului”, dar Bob a oprit-o, întrebând de progresul legiștilor și istoricul zonei. Tânărul sergent începuse să arate plictisit, și Kate vedea că-și caută un pretext s-o șteargă de acolo. Bob s-a prins și el.

— Chris, n-ai vrea să-i aduci lui Kate o băutură? O să moară de sete stând aici cu noi.

VP - 60

Sergentul Butler a încuviințat din cap, a așteptat ca ea să-i spună ce dorește și s-a făcut nevăzut în mulțime.

Cei doi s-au uitat unul la celălalt.

— E prea mult zgomot aici, Kate, de-abia te aud. Vârsta… a zis Sparkes. Chris n-o să se întoarcă decât după secole, dacă pune Gordon mâna pe el. Hai să

mergem la parter și să bem ceva în liniște.

Ea l-a urmat, observând părul încărunțit și peticul de chelie de pe capul lui care se îndepărta. Și totuși, era sexy.

S-au așezat la o măsuță lipicioasă, el cu o coca-cola fără zahăr, ea cu un pahar de vin alb călâu.

— Prin urmare, copilașul ăsta. Au vreo idee cine ar putea fi? a zis el, reluând imediat firul discuției lor.

Încă nu-i vremea de stat la taclale, așadar, și-a zis ea, renunțând la gândul unei discuții tihnite între patru ochi.

— Nu, din câte știu eu, Bob. Ei zic că nu e înmormântat de curând. Poate că e chiar antic, dar testele sunt în desfășurare. Era nou-născut, și am auzit, neoficial, că polițaiul care se ocupă de caz crede că a fost, probabil, o mamă nemăritată, disperată, din trecutul întunecat și îndepărtat în care faptul că erai nelegitim conta. Nu cred că-și dă prea mult interesul, de fapt. Sunt prinși cu toții până

peste cap cu Olimpiada, jubileul de diamant al reginei și amenințările teroriștilor.

Sparkes a încuviințat din cap.

— Sigur că sunt prinși.

— Am scris un articol despre descoperirea cadavrului – a apărut în ziar sâmbăta trecută, a adăugat Kate. Atât de mic, că probabil că nici nu l-ai văzut.

Oricum, nu sunt sigură cât mai pot să lungesc povestea. Dacă e un caz intern, are valoare limitată ca știre, în ce-i privește pe ai mei. Ar putea ajunge în partea de sus a paginii, dar nu sunt sigură că merită prea multă osteneală. A așteptat o reacție. Simțea că bătuse apa în piuă destul de mult. Nu voia să-l plictisească. Și tu? Ce mai faci? a zis ea, când tăcerea s-a îngroșat.

Bob a lăsat paharul din mână și i-a zâmbit.

— Îmi pare rău, Kate. Eram pierdut în gânduri. În acest moment fac niște revizuiri ale politicii forțelor de poliție. Se pare că și asta e muncă de polițist.

Bun, dar Poliția Metropolitană a cercetat lista cu persoane dispărute? Trebuie s-o fi făcut.

— Presupun că da, dar e greu când nu știu cu ce perioadă să înceapă. De ce?

VP - 61

— Nu-i o listă lungă, de oriunde ar începe să caute. Răpirea de prunci e oricum un delict neobișnuit, dar numărul celor care n-au fost găsiți este foarte mic.

Kate a încuviințat. Încerca să-și amintească vreun caz în care un prunc dispărut să nu fi fost găsit și redat părinților în decurs de câteva săptămâni, dacă

nu zile. Și-a amintit de dispariția unui copilaș despre care s-a raportat că fusese furat dintr-o mașină. Dar toate celelalte cazuri de pagina întâi s-au încheiat în mod fericit.

— Îmi amintesc trei cazuri, a zis Bob. Copilașul luat de pe bancheta din spate a unei mașini, la Londra.

— Tocmai la el mă gândeam, a zis Kate. Trebuie să fie vreo douăzeci de ani de atunci.

— Da, și cel luat dintr-un cărucior din fața magazinului Co-op din Portsmouth, imediat după aceea – posibil o crimă la indigo –, și o fetiță nou-născută luată dintr-o maternitate din Hampshire în anii ’70, Alice, așa o chema.

N-a mai fost văzută vreodată.

— Nu știam de niciunul dintre aceste cazuri. Ai fost implicat în cel din Hampshire? a zis Kate.

Sparkes a izbucnit în râs.

— Deloc, Kate. Nu-s chiar așa de bătrân. Aveam vreo treisprezece ani pe atunci.

— Scuză-mă, a zis ea și a râs împreună cu el. N-am făcut calculul…

— Îmi amintesc cazul pentru că una dintre mătușicile mele a avut un copil cam pe atunci, a zis Sparkes. Și i-a pus verișoarei mele numele Alice. O vreme, ea și cu mama n-au vorbit de altceva. A fost o poveste de răsunet – nu douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână cum ar fi acum, dar a făcut senzație, și nu i-am uitat numele.

— Altul dintre copiii tăi pierduți, Bob? a zis Kate.

Cunoștea lista din perioada relației lor: Bella Elliott, desigur; Laura Simpson, răpită de unchiul ei pedofil; bebelușul W, zgâlțâit de tatăl vitreg până murise; Ricky Voules, înecat într-un parc. Bob Sparkes îi purta pe toți cu el – cei pe care îi salvase și cei pe care simțea că nu-i putuse ajuta de-a lungul carierei sale. Și se părea că micuța Alice era și ea pusă bine acolo.

— Uită-te la colecția ta de articole despre copii dispăruți, Kate, dacă te interesează. Aș putea să arunc și eu o privire peste dosarele de la noi, a zis, și ea a știut că o să se țină de cuvânt. Sparkes era genul de detectiv care nu putea lăsa baltă nimic. Poate că nu e nimic, dar…

VP - 62

Ideea i-a fost întreruptă de sergentul Butler care și-a ițit capul de după un stâlp.

— Discursurile, șefu’. Grăbește-te, că altfel le pierzi, a zis tânărul polițist, cu fața îmbujorată, entuziasmat.