Și el și Judy au râs.
Mă simțeam lăsată pe dinafara glumei, dar, pe când Jude dădea cu cârpa, el mi-a făcut semn cu ochiul.
15. Luni, 26 martie 2012
JUDE
Încă mai erau urme de linte pe farfuria pe care a luat-o de pe picurător ca să
pună pâinea prăjită, și a trântit-o în chiuvetă.
Fiica ei abia se atinsese de mâncare ieri. Fusese felul ei preferat mai demult, când Emma avea opt sau nouă ani și s-au mutat în vila închiriată de pe Howard Street. Sfârșitul anilor ’70 a fost greu pentru Jude, care încerca să-și facă o nouă
carieră, cu un copil de care trebuia să aibă grijă, dar chiria era mică, din cauza zonei. Și Emmei nu părea să-i pese unde locuiește. Era cufundată tot timpul în mica ei lume.
Dacă închidea ochii, Jude aproape că simțea mirosul casei de pe Howard Street: un amestec pătrunzător de ipsos umed și parfumurile ei preferate. Nu era un palat, dar avea personalitate. Casa avea un hol pavat cu dale albe și negre crăpate – „Sunt antichități, nu sunt vechi”, i-a spus Jude mamei sale, când aceasta a strâmbat din nas.
Lui Will îi plăcuse de la bun început.
VP - 50
„Oh, Emma!” a zis Jude cu glas tare, în vreme ce cotrobăia prin bufet în căutarea altei farfurii. „De ce nu poți s-o lași baltă? Tu ești cea care a adus vorba de Will”.
Jude nu avusese de gând să-i spună fiicei sale amănuntele convorbirii telefonice care venise din senin, cum a recunoscut imediat vocea lui Will, cu toate că trecuseră aproape zece ani de când o auzise ultima oară. El plecase valvârtej din casă, cu valiza, în 1992, strigându-i peste umăr că o s-o caute când ea o să se potolească. Dar știa că el n-o va face. Ultima ceartă pusese capac.
Atenția lui începuse iar să se abată. Ea trecuse de cincizeci de ani și el își pierduse interesul, preferând să flirteze pe față cu chelnerițele în timpul așa-ziselor cine romantice.
„Of, Jude”, a râs, când ea s-a hotărât în cele din urmă să-i vorbească deschis.
„Doar admir un chip drăguț – nu fac nimic, mă mulțumesc să privesc”.
Dar nu se mulțumea. Făcea, nu numai privea. Jude știa. Simțea pe el mirosul și stătea trează noaptea, temându-se că o va părăsi. Încerca să nu-și facă griji, spunându-și că-i doar criza lui de la mijlocul vieții și că o să-i treacă. Dar când l-a prins pipăind-o pe una dintre prietenele ei, la o petrecere, a fost o ceartă cu tunete și fulgere și el și-a făcut bagajele.
După aceea a fost tăcere deplină, chiar și atunci când ea a făcut primul pas.
Telefonul lui a trimis-o la căsuța vocală și el n-a sunat-o. Nu i-a răspuns nici la e-mailuri. Ori la scrisori. Și, treptat, ea nu l-a mai căutat.
Dar a sunat-o când a citit ferparul tatălui ei, în 2003, într-un buletin informativ al Universității Cambridge. Ea i-a recunoscut vocea, dar nu și tonul. I-a prezentat condoleanțele cu o politețe calmă, dar n-a spus și altceva. Frumos din partea lui că și-a dat osteneala, s-a gândit ea, dar a fost cumplit de stânjenitor și n-a dus la alte contacte.
Până acum. De data asta el i-a zis „doamna mea”, ca pe vremuri, și a flirtat cu ea. Și cât de bine – și de tânără – a făcut-o să se simtă. Dar știa că nu făcuse bine spunându-i Emmei că vrea să-l revadă pe Will, după toți anii ăștia. Și Em a stat acolo, așezată, cu fața încremenită, ca și cum tocmai ar fi vomitat pe masă.
Ca în ziua în care i-am spus că trebuie să plece, și-a zis Jude.
Altfel fusese când Will s-a arătat prima oară – când Emma avea treisprezece ani. I-a plăcut de el atunci, și-a zis. Îl adora. La fel ca mine.
Will fusese atât de aparte când l-a întâlnit, la Cambridge. Un băiat născut pentru succes. Mai târziu ea le spunea prietenilor, glumind, că geniul se prelingea din fiecare por al lui, și dacă l-ar fi lins ar fi putut să simtă acel gust.
Și-a amintit că îi spusese o dată asta unei colege de birou – și felul în care fața acesteia se schimonosise de dezgust.
VP - 51
„Sună revoltător. Așadar, ești o slujnicuță?”, zisese Erica, funcționar superior la firma de avocatură Bowen și Bailey. Erica nu era o slujnicuță. Era o feministă.
Scria pe o plăcuță de pe biroul ei – „Sexismul este o maladie socială” – și nu rata nicio ocazie să-și trâmbițeze părerile. Partenerii se arătau toți foarte încurajatori, cu părul lor lung și costumele ridicole cu dungulițe, la mâna a doua, dar tot îi ziceau pe la spate Lesbi, când nu-i putea auzi. Jude era sigură că Erica știa – știa totul –, dar nu protesta. Probabil vedea asta ca pe o compensație cinstită a faptului că e șefa.
Jude înlăturase, râzând, împunsătura cu „slujnicuța” și s-a făcut că-și vede de lucru. Dar micuța Barbara Walker, mezina biroului, nu s-a lăsat. Voia să audă
toată povestea.
Toată discuția asta cu Emma despre Howard Street răscolise amintiri vechi, și Jude se întreba pe unde o fi acum Barbara. Fuseseră cândva prietene la cataramă. Putea să și-o imagineze pe Barbara – enervant de drăgălașă, după
cum își amintea, dar cu totul incapabilă să se descurce cu banii. Se mutase pe Howard Street – camera de pe palierul din mijloc, așa e – în 1984, ca s-o ajute pe Jude la plata chiriei, dar întârzia mereu și proprietarul le tot venea pe cap.
Al Soames, își amintea ea. Fusese elev la o școală publică, și se înființa acolo nepoftit și ședea în bucătărie. Se trudea din greu să fie fermecător, vorbind despre toate persoanele de vază pe care le cunoștea și petrecerile la care mergea. Ea fusese impresionată la început, când s-a mutat acolo, dar apoi a început să se întrebe dacă nu cumva era de felul lui Walter Mitty15. Și o făcea pe Barbara să se simtă foarte neliniștită. Totuși, Will îl plăcuse. Zicea că se simte bine în compania lui.
Judy și-a lins degetul și a cules firimiturile de pe farfurie.
Biata Barbara s-a mutat de acolo destul de repede – înainte de un an, și-a zis Jude. Ei nu-i picase prea bine – însemna să facă rost de mai mulți bani în fiecare lună –, însă Will a fost mulțumit.
„Îmi place să te am numai pentru mine, fără păpușa aia Barbie bântuind prin preajmă și făcându-mi ochi dulci”, a zis el. Jude nu observase asta, dar acum Barbara plecase, oricum, și ea nădăjduia că Will va crede că și-a găsit perechea –
din punct de vedere intelectual și sexual – și o să se așeze la casa lui. La universitate, povestea lor durase doar trei săptămâni, dar de data asta avea să
fie altfel. Pe atunci au fost alte femei, stând la coadă ca să-i atragă atenția lui, și au devenit din ce în ce mai nerăbdătoare să le vină rândul. Jude l-a găsit 15 Personajul principal din povestirea The Secret Life of Walter Mitty, de James Thurber, după care s-au făcut două filme.
VP - 52
ocupându-se de „următoarea de pe listă” într-o dimineață de vineri, când nu s-a dus la un curs ca să-i facă lui o vizită.
