Încă nu-i vremea de stat la taclale, așadar, și-a zis ea, renunțând la gândul unei discuții tihnite între patru ochi.
— Nu, din câte știu eu, Bob. Ei zic că nu e înmormântat de curând. Poate că e chiar antic, dar testele sunt în desfășurare. Era nou-născut, și am auzit, neoficial, că polițaiul care se ocupă de caz crede că a fost, probabil, o mamă nemăritată, disperată, din trecutul întunecat și îndepărtat în care faptul că erai nelegitim conta. Nu cred că-și dă prea mult interesul, de fapt. Sunt prinși cu toții până
peste cap cu Olimpiada, jubileul de diamant al reginei și amenințările teroriștilor.
Sparkes a încuviințat din cap.
— Sigur că sunt prinși.
— Am scris un articol despre descoperirea cadavrului – a apărut în ziar sâmbăta trecută, a adăugat Kate. Atât de mic, că probabil că nici nu l-ai văzut.
Oricum, nu sunt sigură cât mai pot să lungesc povestea. Dacă e un caz intern, are valoare limitată ca știre, în ce-i privește pe ai mei. Ar putea ajunge în partea de sus a paginii, dar nu sunt sigură că merită prea multă osteneală. A așteptat o reacție. Simțea că bătuse apa în piuă destul de mult. Nu voia să-l plictisească. Și tu? Ce mai faci? a zis ea, când tăcerea s-a îngroșat.
Bob a lăsat paharul din mână și i-a zâmbit.
— Îmi pare rău, Kate. Eram pierdut în gânduri. În acest moment fac niște revizuiri ale politicii forțelor de poliție. Se pare că și asta e muncă de polițist.
Bun, dar Poliția Metropolitană a cercetat lista cu persoane dispărute? Trebuie s-o fi făcut.
— Presupun că da, dar e greu când nu știu cu ce perioadă să înceapă. De ce?
VP - 61
— Nu-i o listă lungă, de oriunde ar începe să caute. Răpirea de prunci e oricum un delict neobișnuit, dar numărul celor care n-au fost găsiți este foarte mic.
Kate a încuviințat. Încerca să-și amintească vreun caz în care un prunc dispărut să nu fi fost găsit și redat părinților în decurs de câteva săptămâni, dacă
nu zile. Și-a amintit de dispariția unui copilaș despre care s-a raportat că fusese furat dintr-o mașină. Dar toate celelalte cazuri de pagina întâi s-au încheiat în mod fericit.
— Îmi amintesc trei cazuri, a zis Bob. Copilașul luat de pe bancheta din spate a unei mașini, la Londra.
— Tocmai la el mă gândeam, a zis Kate. Trebuie să fie vreo douăzeci de ani de atunci.
— Da, și cel luat dintr-un cărucior din fața magazinului Co-op din Portsmouth, imediat după aceea – posibil o crimă la indigo –, și o fetiță nou-născută luată dintr-o maternitate din Hampshire în anii ’70, Alice, așa o chema.
N-a mai fost văzută vreodată.
— Nu știam de niciunul dintre aceste cazuri. Ai fost implicat în cel din Hampshire? a zis Kate.
Sparkes a izbucnit în râs.
— Deloc, Kate. Nu-s chiar așa de bătrân. Aveam vreo treisprezece ani pe atunci.
— Scuză-mă, a zis ea și a râs împreună cu el. N-am făcut calculul…
— Îmi amintesc cazul pentru că una dintre mătușicile mele a avut un copil cam pe atunci, a zis Sparkes. Și i-a pus verișoarei mele numele Alice. O vreme, ea și cu mama n-au vorbit de altceva. A fost o poveste de răsunet – nu douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână cum ar fi acum, dar a făcut senzație, și nu i-am uitat numele.
— Altul dintre copiii tăi pierduți, Bob? a zis Kate.
Cunoștea lista din perioada relației lor: Bella Elliott, desigur; Laura Simpson, răpită de unchiul ei pedofil; bebelușul W, zgâlțâit de tatăl vitreg până murise; Ricky Voules, înecat într-un parc. Bob Sparkes îi purta pe toți cu el – cei pe care îi salvase și cei pe care simțea că nu-i putuse ajuta de-a lungul carierei sale. Și se părea că micuța Alice era și ea pusă bine acolo.
— Uită-te la colecția ta de articole despre copii dispăruți, Kate, dacă te interesează. Aș putea să arunc și eu o privire peste dosarele de la noi, a zis, și ea a știut că o să se țină de cuvânt. Sparkes era genul de detectiv care nu putea lăsa baltă nimic. Poate că nu e nimic, dar…
VP - 62
Ideea i-a fost întreruptă de sergentul Butler care și-a ițit capul de după un stâlp.
— Discursurile, șefu’. Grăbește-te, că altfel le pierzi, a zis tânărul polițist, cu fața îmbujorată, entuziasmat.
— Vin, a zis Sparkes. Nu prea iese din Southampton, i-a șoptit lui Kate, și și-au zâmbit. Ia-ți vinul – trebuie să ne întoarcem acolo, a zis el, dar ea știa că nu se gândește decât la copilașul de pe șantierul de construcții.
Și acum, asta făcea și ea.
19. Luni, 2 aprilie 2012
KATE
Rămășițele personalului de la Biblioteca de referință lucrau în măruntaiele ziarului, troglodiți care supraviețuiseră revoluției Google. Erau o mână de ciudați și tocilari – o versiune cu buget redus a barului din Războiul Stelelor, după cum zicea Criminalistul ( zicea cândva, și-a reamintit sieși). Își avuseseră
momentul de glorie care dispăruse odată cu apariția motoarelor de căutare pe internet, dar erau încă acolo, selectau și arhivau toate articolele publicate și se țineau cu dinții de faptul că sunt experți în știrile din secolul trecut, până ce ultima tăietură din ziar avea să fie introdusă în calculator.
Lui Kate îi plăcea întotdeauna să-i pună în fața unor cereri aiuristice: Aveți ceva despre văduve care s-au măritat cu fratele soțului? Urma o pauză, câtă
vreme bibliotecarul dispărea pe coridoarele dintre fișiere și apărea cu un plic cafeniu cu tăieturi din ziare, pe care scria: „Căsătorii: femei care s-au măritat cu cumnatul”. Întotdeauna o lăsau cu gura căscată.
Biblioteca mirosea a hârtie și a gândăcei când Kate a deschis ușa batantă și a tras adânc aer în piept. Era mirosul trecutului său: zilele în care alerga pe scări în jos, la bibliotecă, atunci când prindea un subiect, răsfoia la iuțeală pe tejghea paginile cărților de telefon, în căutarea unui nume, frunzărea tăieturile din ziare și dădea de legătura vitală care avea să fie o informație utilă.
Geoff Bridges, un bărbat care purta genul de salopetă preferată de obicei de tractoriștii portughezi și părea să fie de decenii întregi în pragul pensionării, a ridicat privirea de la masa lui.
