— Dumneavoastră asta credeți? a zis jurnalista.
— Nu știu. Nădăjduiesc…
Și Angela a izbucnit în plâns.
Kate Waters a așteptat să se liniștească, murmurând în receptor că nu dorise s-o întristeze, că înțelege cât de dureros poate să fie, chiar și după toți acești ani.
Când Angela a vorbit din nou, în cele din urmă, n-a spus decât:
— Atunci ar fi mai bine să veniți aici. Aveți adresa mea?
Kate Waters a spus că ajunge acolo în vreo două ore, și cele două femei și-au spus la revedere.
Angela a rămas așezată acolo până când a auzit ciocănitul la ușă. Avea mintea plină de Alice. De ziua în care a dispărut. De zilele care au urmat.
După aceea n-a mai fost în stare să se întoarcă la munca de soră medicală.
Nu suporta să fie într-un spital. Mirosul saloanelor, uniformele scrobite, pantofii cu șireturi o trimiteau direct la pierderea sa. S-a luptat cu durerea copleșitoare acasă, în intimitate. Amândoi au făcut asta. Fiul lor, Patrick, a fost dus la bunica lui, și casa răsuna de ecoul lipsei lui.
Ea și Nick se uitau la televizor sau citeau un ziar, ori ascultau emisiunile de la radio, și ceva apărea. Un cântec stupid care îi plăcuse când era gravidă, pomenirea numelui Alice, sau cuvântul „copilaș”, sau „graviditate”, sau „spital”
– sau orice, de fapt –, și ea se punea pe plâns. Nick o lua de mână și vorbea cu ea până îi trecea. Îi spunea că nu-i vina ei. Fusese într-un spital. Ar fi trebuit să
fie în siguranță.
Dar nu fusese.
Până să vină asistentele, alunecând pe linoleumul de pe coridor la auzul zbieretelor ei, pătuțul era rece.
VP - 68
21. Luni, 2 aprilie 2012
KATE
Drumul cu mașina până la Winchester a fost mai ușor decât se așteptase, cu trafic redus pe autostrada M3, de obicei aglomerată, dar entuziasmul lui Joe că
merg „de fapt” să facă un articol – observase că el folosea cuvântul „de fapt” de cel puțin o sută de ori pe zi – începea s-o calce pe nervi. Aproape că se aștepta ca el să întrebe: „Nu mai ajungem odată?”
„Ce o s-o întrebăm?” a zis el de îndată ce fundul i-a atins bancheta.
„O să plângă?” pe când își fixa centura de siguranță.
„Crezi că-i copilașul ei?” pe când ea întorcea cheia în contact.
„Și-a omorât bebelușul?” a făcut-o pe Kate să uite un moment în ce viteză e.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Joe, mai taci odată, a zis ea, trecând din viteza a doua în a treia și apoi iar în a doua. Dacă te repezi cu întrebări din astea, o să ne dea pe ușă afară imediat. Mergem s-o lăsăm pe Angela Irving să
vorbească. Un interogatoriu în stil Paxman19 nu dă rezultate în acest gen de situație. Nu e politician. E o mamă al cărei copil a fost furat. Îți poți închipui cum te-ai simți?
Joe și-a dres glasul.
— De fapt, n-aș fi pus întrebările astea, a zis.
Kate a zâmbit în sinea ei.
— Bun, când ajungi la o ușă, ce faci în primul rând? l-a întrebat.
— Ciocănesc? a încercat el, nesigur.
— După aia, cap-sec.
El arăta de parcă și-ar fi răsfoit în cap notițele din liceu. Concentrare profundă.
— Îi spun cine suntem? Că suntem reporteri…
— Bine. Și apoi?
— Pun prima întrebare.
— În ușă? Nu dacă speri să fii poftit înăuntru. Trebuie să inspiri încredere, să
creezi o legătură emoțională.
Joe a pescuit carnetul de însemnări din servietă și a început să scrie. Kate a tras cu ochiul la pagină în vreme ce stăteau la stop. Scrisese greșit „creezi”. A oftat și a deschis radioul.
19 Jeremy Paxman, jurnalist și realizator la BBC Two, faimos pentru stilul dur al interviurilor.
