Când trenul a ajuns în stație, n-am vrut să mă ridic. Picioarele-mi erau de gelatină, și Harry m-a tras de pe banchetă și m-a luat de braț.

— Haide. Hai să vedem cine locuiește acolo. N-o să spunem că îți cauți tatăl demult pierdut decât când o să fii pregătită. Și dacă nu ne place cum arată, plecăm și ne cumpărăm vată de zahăr la debarcader. Bine?

Am încuviințat din cap.

•

La acea adresă era o casă mare, pe o stradă frumoasă, retrasă de la țărm. Dar nu era la fel cu casele celelalte. Ferestrele erau bătute în scânduri și grădina din față era sălbăticită și plină de sticle goale.

— Nu locuiește nimeni aici, Harry. Hai să plecăm, am zis, nespus de bucuroasă că tortura se sfârșise înainte să înceapă.

Dar ea nu voia să audă de așa ceva.

— Nu fi așa lașă. Am făcut atâta drum. Ar trebui cel puțin să batem la ușă. Și asta a făcut, în vreme ce eu tremuram la poartă, gata s-o rup la fugă la primul semn de necazuri. Nu răspunde nimeni, mi-a strigat.

Și era pe cale să plece când ușa s-a deschis și s-a arătat un bărbat înalt, care se freca la ochi, de parcă tocmai se trezise.

— Da? Ce dorești? a zis el.

— O cunoașteți pe Jude Massingham? a zis Harry, de-a dreptul.

El a privit-o și a râs.

VP - 83

— Jude Massingham? Dumnezeule, asta-i o bombă din trecut! Trebuie să fie mai mult de zece ani. Doamne, poate douăzeci? A fost o prietenă, tipesa lui Charlie. Cine ești, așadar?

Bărbatul era subțirel, purta pantaloni negri strâmți și o curea lată, cafenie, cu o cataramă fistichie aflată sub buric. Puteai vedea prin cămașa lui – era un material foarte subțire, cu toate că afară era ger –, și avea la gât, pe un șnur de piele, un soi de medalion.

Îl cunoștea pe Charlie. Îl cunoaște pe tata, șoptea o voce în capul meu.

Harry sporovăia mai departe, spunându-i străinului că sunt fiica lui Jude și-mi caut tatăl. Și atunci el s-a uitat de-a lungul aleii către mine și m-am întrebat ce gândește. Niciunul dintre noi n-a zis nimic o vreme. În cele din urmă, a zis:

— Sunt Darrell, apropo. Haideți mai bine înăuntru.

Și am intrat.

Încă mai simt mirosul casei: ani întregi de esență de paciuli acoperită de murdărie, sufocantă și cu aromă de mosc ca paltonul vechi cu blana pe dinafară

al unui hipiot. Și era atât de întuneric, că mă împiedicam de tot felul de forme.

Nu eram sigură că nu sunt omenești și-mi era frică.

— Iar nu-i curent, a zis. Cineva a uitat să plătească factura.

— De ce sunt ferestrele bătute în scânduri? a întrebat Harry.

— Asta îi îndepărtează pe vagabonzi, a râs el. Locuiesc aici ilegal, dulceațo.

— Aha. N-am mai fost niciodată într-o locuință ilegală, a zis Harry, pusă pe taifas.

În toată vremea asta eu n-am scos nicio vorbă. Nu-mi venea în minte nimic de zis, în afară de: „Știi unde-i acum tata?” O tot spuneam în gând. Voiam să văd cum sună.

Ne-a dus la o cafea în cafeneaua de pe stradă, ca să putem sta de vorbă, și nu-mi puteam lua ochii de la el.

Când chelnerița a adus comanda, a împins paharul de coca-cola spre mine, peste masă, și a zis:

— Emma. E un nume drăguț. Mi-o amintesc foarte bine pe mama ta. Era tare frumoasă. Întotdeauna mi-a plăcut de ea, dar era puicuța lui Charlie.

Nu știu de ce, dar m-a bufnit plânsul, și Harry a fost foarte stânjenită.

— Termină, Emma, a zis, dându-mi o mână de șervețele din cutie.

Dar n-am putut, așa că am ieșit și am stat pe trotuar cu ea, în vreme ce Darrell a plătit.

— Haide, a zis el când a ieșit, luându-mă de mână. Hai să facem o plimbare și să vorbim un pic despre Jude.

VP - 84

Harry mi-a aruncat o privire. Era lăsată baltă și nu-i plăcea deloc asta. De obicei eu eram cea părăsită, în vreme ce ea dispărea cu cel mai nou dintre iubiți.

— Ne vedem acolo, atunci. Trebuie să luăm trenul de ora patru către casă, a șuierat ea către mine.

— O s-o aduc la timp, a zis el, și m-a condus mai departe.

27. Luni, 2 aprilie 2012

KATE

Când au plecat, Angela și-a luat rămas-bun sărutându-i pe amândoi. Gestul intim l-a luat prin surprindere pe Joe, dar Kate se aștepta la el. Fuseseră părtași ai celor mai profunde sentimente și gânduri ale Angelei, și ea simțea că, în acel moment, sunt prieteni apropiați. Îmbujorat, Joe s-a tras înapoi din îmbrățișare, dar Kate a strâns-o și ea în brațe pe Angela.

— Îți mulțumesc mult, Angela. Știu cât de greu trebuie să fi fost, dar ai fost minunată, i-a spus, la ușă. O să te sun mai târziu să aranjăm venirea fotografului. Ai grijă de tine. Și nu uita, dacă sună alt reporter, fără comentarii.

Angela a zâmbit, scăldată încă în catharsisul mărturisirii.

— Ai fost prima care m-ai sunat, Kate, așa că sunt bucuroasă să vorbesc numai cu tine.

Pe drum, la dus, Kate se gândise să-i ofere bani ca să asigure exclusivitatea.

Dacă pruncul de pe șantier se dovedea că este Alice Irving, ar fi un subiect gras, pe care l-ar vâna și alții. Adusese cu ea un contract în alb, pentru orice eventualitate, dar la câteva minute după ce se așezase în fața Angelei și-a dat seama că simpla pomenire a plății ar ucide relația creată. Pe femeia asta n-o interesa să pună gheara pe-un bănuț. Voia să știe ce s-a întâmplat cu copilașul ei. Punct.

Trebuia să aibă încredere în ea.

În mașină, Joe n-a zis nimic. Ciripitul fusese curmat de apropierea de o tragedie personală.

— Ești bine? l-a întrebat Kate. A fost o discuție grozavă, nu-i așa? Dar încă nu iese în evidență faptul că ar fi acest copilaș. Doamne, sper să fie Alice!

— Da, a fost de acord Joe. Ce-o să facă dacă nu este? Biata femeie…