— Unde sunt bărbații din viața ta, Emma? Nu-i de mirare că ești sfioasă în preajma băieților, a zis când am deschis, în cele din urmă, subiectul, cu câteva luni înainte.

21 Cea mai populară revistă pentru fete din Marea Britanie în anii ’60-’70.

VP - 80

Fusese ideea ei să aduc în discuție subiectul acasă, așa că am făcut-o. Am încercat să rămân calmă și am spus că jumătate din ADN-ul meu era al misteriosului tată. Jude a reacționat cu oroare.

— Dar mă ai pe mine! a strigat. Și pe el nu l-ar interesa. A spus că el are deja, probabil, altă familie și ar însemna să-i fac probleme dacă mă arăt. Ar trebui să-i explice noii sale neveste cine ești tu.

În seara aceea, cu scandalul, Harry a zis:

— Ia mai dă-i dracului, Emma. Ai nevoie de un părinte ca lumea. Hai să

mergem să-l căutăm pe tatăl tău.

Și am fost de acord.

•

Am așteptat până data următoare când Jude a ieșit în oraș și ne-am dus în camera ei, să-i scotocim prin lucruri după scrisori și fotografii ale foștilor iubiți.

Mă temeam așa de tare să nu ne prindă, că am stat la ușă, în vreme ce Harry scormonea. O băteam la cap pe Harry s-o lase baltă, când a dat peste o însemnare mâzgălită pe spatele jurnalului lui Jude din 1968. Scria Charlie și era o adresă din Brighton.

— Ar trebui să mergem acolo, a zis Harry. E momentul potrivit și nu-i prea departe, a adăugat, cu veșnicul ei simț practic.

Totul se întâmpla prea repede pentru mine, dar fusesem de acord să pornesc pe acea cale, și simțeam că acum e prea târziu să mă întorc.

26. Luni, 2 aprilie 2012

EMMA

Se presupune că pigulesc cartea pe care o redactez, dar gândurile mi se tot abat de la fraza pe care o citesc. Șefu’ mi-a trimis un e-mail ca să spună că

subiectul urmează să fie dat de gol într-un ziar duminical ca drogat, și trebuie să-i dau zor, ca editorii să poată vinde presei drepturile asupra seriei.

I-am răspuns că o să i-o trimit până mâine seară, dar nu mă pot concentra. E

ca și cum ochii mi-ar tot aluneca de pe ecran. Mă ridic, îmi fac un ceai și mă așez la loc, hotărâtă să-mi văd de lucru. Dar ceaiul se răcește lângă mine și ecranul se blochează, în vreme ce stau și mă întreb dacă totul ar fi fost altfel în cazul în care eu și Harry l-am fi găsit pe tata, în 1984. Dacă povestea s-ar fi sfârșit la Brighton.

VP - 81

Dar, desigur, nu s-a sfârșit.

Aproape că râd când îmi amintesc cum a început – ca aventura unei școlărițe prostuțe –, dar, de fapt, nu-i nimic de râs.

Harry a plănuit totul. Am ticluit un bilet pentru școală, în care scria că am oră

la dentist în acea după-amiază, iar ea s-a prefăcut că e bolnavă.

„Dat fiind că suntem în clase diferite, n-ar trebui să se prindă”, a zis. „O să

spun că am dureri menstruale, fiindcă doamna Carr detestă să vorbească despre chestia asta”. Biata doamnă Carr avea vreo sută de ani, iar faptul că era profesoară la clasa lui Harry trebuie să-i fi fost o cruce tare greu de dus.

Harry a ales o joi, pentru că aveam două ore de Jocuri, așa că puteam să

plecăm la prânz. Și iată-ne, la gară, pe cale să facem lucrurile să se împlinească.

Ne văd stând acolo. Două puștoaice. Eu sunt cea care nu vorbește, concentrată asupra planului și încercând să nu mă gândesc la ce o să spun. Cu atât de multe întrebări roindu-mi prin cap, făcându-mă să mă simt amețită.

Harry a zis că nu e decât primul pas, așa că nu trebuie să-mi fac cine știe ce speranțe. Am zis că nu-mi fac, dar mi-era greu să mă abțin.

Chestia era că tata exista în capul meu de atâta vreme, că era greu să nu mă

gândesc la el ca la o persoană reală. Mă tot întrebam dacă arăt ca el, cercetându-mi trăsăturile în oglindă și întrebându-mă care părți din mine sunt de la el.

Unii oameni zic că semăn cu Jude, dar n-am crezut asta niciodată. Prietenii ei zic că avem aceiași ochi. Mă rog, amândouă avem ochii albaștri.

Nu știam ce simt la gândul să-l găsesc pe tata. Entuziasmată, dar foarte, foarte speriată. Nu i-am spus lui Harry. Făcea o mutră anume când i se părea că

cineva se poartă pueril.

Eram tare speriată că n-o să vrea să aibă de-a face cu mine, cum spusese Jude, dar mi-am îngăduit să-mi închipui că o să mă ia în brațe, ca în poveștile alea despre oameni care s-au regăsit. Ca în Heidi. Când m-am gândit la asta, am simțit furnicături și mi-a venit să plâng, așa că am scris totul în jurnal. M-am simțit mai bine după ce totul a fost așternut pe hârtie. În siguranță pe pagină.

Harry n-avea treabă cu „siguranța”. Îi plăcea un strop de emoție, un strop de scandal. Și asta era în ordine, de obicei, pentru că eu nu făceam decât să privesc și eram umărul pe care să plângă atunci când totul se sfârșea prost. Cum a fost când a început să se vadă cu motociclistul acela îngrozitor din cartier. Părinții ei și-au ieșit din minți, și tatăl ei s-a dus la motociclist acasă și a zis că o să meargă

la poliție dacă se mai apropie de fiica lui în vârstă de paisprezece ani. Harry a plâns două zile.

VP - 82

Dar în ziua aceea din ianuarie 1984, joia aceea în care am chiulit de la școală, era vorba doar despre mine. Harry a zis că e „ziua mea cea mare”, dar cred că aș

fi preferat două ore de Jocuri.

Îmi amintesc că în trenul către Brighton ne-am scos prânzul împachetat pentru școală, al ei felii de pâine albă cu șuncă și salată de varză, al meu o pâinișoară integrală făcută în casă, cu humus, și s-a așternut tăcerea. O făceam cu adevărat, și simțeam că ni se învârte un pic capul.

— Și dacă-i gras și chel și bea direct din cutie? a zis Harry.

— Și dacă-i milionar? Ori motociclist? am zis eu.

Harry mi-a aruncat o privire.

— Și dacă are zece copii și locuiește într-o casă închiriată de primărie? a zis ea.

Harry putea fi destul de conservatoare, în ciuda reputației de răzvrătită –

cred că era influența mamei sale. Jude zicea că doamna Harrison e „numai blănuri, fără chiloți”. Nu prea înțelegeam cum vine asta, dar m-a făcut să râd.

Oricum, n-am zis „Și dacă nu vrea să mă vadă?”, dar m-am gândit la asta și mi-am aruncat sandvișul în coșul de la toaletă.