putea să controleze interviul. Îi plăcea să asculte și să îmbie, aplecându-se în față și neluându-și ochii din ochii interlocutorului atunci când lucrurile amenințau să devină dificile. Dar Angela Irving părea să-și fi pregătit deja ceea ce avea de spus.
Kate s-a prefăcut că citește tăietura din ziar, în vreme ce o urmărea pe femeie făcându-și de lucru în spatele tăbliei pentru micul dejun. Părea că ia treaba în serios, dar i-a observat tremurul mâinilor, care trădau energia nervoasă scoțând scântei imediat sub suprafață. Avea să se descurce.
— Doamnă Irving… a început.
— Te rog să-mi zici Angela. „Doamna Irving” sună de parcă ai vorbi cu soacră-mea, a spus Angela, cu o umbră de zâmbet. Acum, a adăugat, în vreme ce turna cafeaua, ce vrei să știi?
Kate i-a zâmbit în chip de scuză și a încercat să se alinieze tonului ei neprotocolar.
— Totul, Angela. Dacă ești de acord.
— Firește, a spus femeia mai în vârstă, liniștită, și s-a așezat.
Cum nu zicea nimic, Kate s-a înclinat în față și a întrebat:
— Te simți bine, Angela?
Ea a clătinat din cap.
— Scuză-mă, credeam că o să-mi pui o întrebare și eu o să răspund, așa cum au făcut ceilalți reporteri, a zis. Mă gândeam că o să mă descurc perfect. Dar iată că acel „totul” sună de-a dreptul copleșitor. Acum nu mai știu de unde să
încep.
Ochii i s-au umplut de lacrimi și Kate i-a pus mâna pe braț, cu simpatie și ușurare.
— Îmi pare rău, Angela. Nu voiam să te copleșesc. Hai s-o luăm pas cu pas.
Ce-ar fi să-mi spui despre munca de soră medicală? Mama mea a fost soră
medicală. Unde ai făcut pregătirea? În Hampshire?
Nu era o informație de care Kate avea nevoie cu adevărat, dar voia s-o facă
pe Angela să vorbească și să se destindă înainte să atace câmpul minat al răpirii.
Primele faze ale unui interviu erau cruciale. Dacă o zbârceai, riscai să fii dat pe ușă afară cu un carnet plin de nimic.
Angela a surâs cu adevărat pentru prima oară, gândindu-se, poate, că
scăpase din capcană.
— A fost ce mi-am dorit întotdeauna să fiu, soră medicală. Făceam spitale pentru păpușile prietenelor. M-am pregătit nu departe de aici, la Basingstoke.
Unde am născut copiii… A șovăit, apoi și-a îndreptat umerii. Mă rog, doi dintre VP - 72
copii. Louise aproape că s-a născut în Germania, unde staționam în anii ’70. Nick era în armată – dar știi asta. Am venit să o nasc acasă.
Kate a încuviințat, îndemnând-o să continue.
— Unde erați în Germania, Angela? A fost după dispariția lui Alice?
Numele a plutit în aer, între ele.
— Da. Ne-am dus după ce poliția a încetat să ne pună întrebări, a zis Angela.
Nick spunea că avem nevoie de un nou început și a fost un post oferit de regimentul lui. Din compasiune.
Kate a luat o înghițitură de cafea, ca să-i lase Angelei un moment în care să
se adune.
— Trebuie să fi fost cumplit de greu, să-ți părăsești casa și rudele într-un astfel de moment, a zis Kate cu blândețe.
— A fost, a zis femeia mai în vârstă.
Fără îndoială, suferința acelor săptămâni n-a scăzut niciodată. Kate vedea durerea pe chipul ei. Era gata să vorbească.
— Vorbește-mi despre acea zi, Angela. Vorbește-mi despre ziua în care Alice a fost luată.
23. Luni, 2 aprilie 2012
ANGELA
Așteptase acea clipă. Temându-se de ea, dar dorind să-și spună iarăși povestea. Durerea trăirii acelui moment de pierdere o făcea pe Alice să-i pară
mai reală.
I-a spus lui Kate Waters cât de liniștită a fost seara, cum o soră i-a adus-o Alice în cameră ca s-o alăpteze, și apoi Nick l-a dus acasă pe Patrick când țâncul obosise și începuse să se smiorcăie.
