— Sunt sigură că nu-i adevărat, a zis Kate și i-a zâmbit.

— Bun, cred că s-ar putea să am în birou o parte din hârțogărie – să nu-i spuneți nevestei, am jurat că arunc toate chestiile de la poliție, a zis, zâmbindu-i și el. Să arunc o privire? Aveți timp?

— Mai încape vorbă, a zis Kate.

Biroul era plin cu lucruri legate de mașini. Peste tot erau fotografii cu caroserii scumpe, piese cromate și piste de curse. Joe a arătat una dintre ele și a zis:

— E Goodwood22, nu?

Len Rigby s-a dus să se uite.

— Da, este. Merg în fiecare an la Festivalul Vitezei. Ai fost acolo?

— Da, mama e invitată și mă-nvârt și eu de un bilet, a zis Joe. Îmi place la nebunie.

— Nu vrem să răpim prea mult din timpul inspectorului, nu-i așa? i-a zis Kate cu subînțeles însoțitorului ei.

— Nu, bine. Hai să aruncăm o privire la ce am păstrat despre soții Irving, a zis inspectorul și i-a făcut cu ochiul lui Joe.

22 Goodwood House, din West Sussex, Anglia, unde se ține anual Festivalul Vitezei (Festival of Speed).

VP - 94

Era un dosar subțirel cu hârtii scrise de mână, și așteptările lui Kate au scăzut pe dată.

— Bun, a zis Rigby. Ce avem aici?

A răsfoit repede – prea repede, după părerea lui Kate –, dar s-a oprit la jumătate și a scos două foi.

— Astea sunt însemnările pe care le-am făcut după ce am aflat de aventura soțului, a zis. Atunci când l-am întrebat în fața soției, Nick Irving a spus că fusese o aventură și că nu cunoaște numele întreg al femeii. Dar îl cunoștea. M-a sunat a doua zi și mi-a spus. Nu voia să știe Angela. Am verificat-o – cealaltă femeie –

cum îi zicea? Marian Laidiaw. Asta e.

Kate și-a notat, verificând ortografia.

— Și cum arăta? a întrebat.

— Sergentul meu a văzut-o. Zicea că e o femeie plăcută, cumsecade, de treizeci și cinci de ani. Soră medicală, la fel ca doamna Irving. Aventura a durat o vreme, după spusele ei. Fusese vorba ca Nick Irving să-și părăsească soția, dar apoi s-a terminat. Când a aflat Angela.

— Soră medicală? a zis Kate, simțind că-i crește pulsul. Măi, să fie! O

cunoștea pe Angela? Lucra la spitalul din Basingstoke?

— Nu, din păcate nu, a zis detectivul. Ne entuziasmaserăm cu toții, la fel ca dumneavoastră – credeam că am dat peste un suspect valabil –, dar domnișoara Laidiaw avea un alibi beton. Era de gardă la un salon geriatrie din Southampton – la depărtare de mai mulți kilometri și cu zeci de martori. Altă

fundătură.

— Interesant, totuși, a zis Kate.

— Len, cina e pe masă, a strigat soția lui.

— Păi, cred că v-am spus tot ce știu, a zis inspectorul Rigby.

— Ați fost de milioane, a zis Kate, și i-a strâns cu putere mâna. Oare n-aș

putea împrumuta notele dumneavoastră pentru vreo două zile? Promit că vi le înapoiez…

— Len!

Vocea era acum mai insistentă.

— Vin, dragă, a răspuns el. Le puteți fotografia, dar nu le pot lăsa să iasă de aici. Și veți folosi tot ce am spus doar ca fundal, da? Nu mă citați. Ați înțeles?

— Vă dau cuvântul meu, a zis ea, și Joe a început să fotografieze paginile cu telefonul său.

VP - 95

30. Luni, 2 aprilie 2012

EMMA

Mi-am scos vechile jurnale din valiza de sub patul de rezervă. E prima dată

după ani întregi că mă uit la ele, dar pruncul m-a făcut să vreau să revăd cum a început totul. În cazul în care mintea îmi joacă feste.

Sunt caiete de școală ieftine, subțiri, pline de scrisul meu mărunt. Anii adolescenței mele. Ciudat cum îmi împart viața în intervale de timp. Ca și cum aș fi persoane diferite. Presupun că sunt. Toți suntem.

Când le citesc, acum, îmi vine să plâng pentru ea – pentru mine – și fata care aș fi putut să fiu.

Era atât de tânără și nevinovată – deloc ca fetele de treisprezece și paisprezece ani pe care le văd în autobuz, strigând și înjurând, speriind bătrânicile. Adolescenta Emma scria despre viața ei ca și când ar fi fost Jane Austen, consemnând conversații și rivalități de la școală și de acasă, observând oamenii din jur. Și, din când în când, își descria sentimentele – ca atunci când a văzut în oraș un băiat care i-a plăcut. Folosea cuvinte ca „de vis”. Și chiar asta erau băieții aceștia – hrană pentru povești de dragoste închipuite și „au trăit fericiți pân’ la adânci bătrâneți”. Biata Emma! În afara cărților și a jurnalelor sale, lumea nu era așa, chiar dacă a arătat așa o vreme.

Darrell Moore a fost primul ei – al meu – coup de foudre. Ea i-ar fi zis, probabil, dragoste la prima vedere. Orice o fi fost, a fost zdrobitor, literalmente.

Nu zdrobitor ca opus al lui uluitor, cum se spunea la știri ca să descrie evenimente minore. Ci zdrobitor ca în copleșitor, sălbatic, pustiitor. Nu puteam gândi ca lumea.

Jurnalul zice că am ieșit la plimbare – cu inimioare în jurul cuvintelor –, și îmi amintesc că el m-a mângâiat pe păr, mi-a cuprins umerii și m-a înconjurat cu brațul când ne-am plimbat pe promenadă prima oară. Mi-a plăcut. Nu voiam să

înceteze. Voiam să-mi atingă fiecare centimetru de piele. El era atât de fermecător, încât mi s-a tăiat răsuflarea.

Eram atât de amețită de Darrell, că aproape am uitat de ce venisem la Brighton. Eram pe drumul de înapoiere la gară când l-am întrebat dacă știe unde e Charlie.

A zis că n-are habar, n-a mai auzit de el de ani buni. Chiar a glumit, că o fi ajuns broker. N-am priceput ce era de râs când a spus-o – nu știusem că Charlie era muzician când a cunoscut-o pe Jude. Darrell mi-a spus că Charlie a scris un VP - 96

cântec despre ea. Despre ochii ei. Ochii mei, a zis Darrell, și m-a sărutat. Am scris în jurnal că acesta a fost primul meu sărut adevărat. Un sărut dulce.

Mi-a spus să mai vin pe la el. Am scris că eram gata să fac orice mi-ar fi cerut în acel moment. Și aș fi făcut-o. Aveam treisprezece ani și tocmai fusesem sărutată pentru prima dată. Nu vedeam nimic rău în asta. Eram îndrăgostită.

Dar Harry a apărut din nou, furioasă că fusese părăsită, și mi-a înșfăcat brațul, ca să mă ducă acasă.