VP - 81
Dar, desigur, nu s-a sfârșit.
Aproape că râd când îmi amintesc cum a început – ca aventura unei școlărițe prostuțe –, dar, de fapt, nu-i nimic de râs.
Harry a plănuit totul. Am ticluit un bilet pentru școală, în care scria că am oră
la dentist în acea după-amiază, iar ea s-a prefăcut că e bolnavă.
„Dat fiind că suntem în clase diferite, n-ar trebui să se prindă”, a zis. „O să
spun că am dureri menstruale, fiindcă doamna Carr detestă să vorbească despre chestia asta”. Biata doamnă Carr avea vreo sută de ani, iar faptul că era profesoară la clasa lui Harry trebuie să-i fi fost o cruce tare greu de dus.
Harry a ales o joi, pentru că aveam două ore de Jocuri, așa că puteam să
plecăm la prânz. Și iată-ne, la gară, pe cale să facem lucrurile să se împlinească.
Ne văd stând acolo. Două puștoaice. Eu sunt cea care nu vorbește, concentrată asupra planului și încercând să nu mă gândesc la ce o să spun. Cu atât de multe întrebări roindu-mi prin cap, făcându-mă să mă simt amețită.
Harry a zis că nu e decât primul pas, așa că nu trebuie să-mi fac cine știe ce speranțe. Am zis că nu-mi fac, dar mi-era greu să mă abțin.
Chestia era că tata exista în capul meu de atâta vreme, că era greu să nu mă
gândesc la el ca la o persoană reală. Mă tot întrebam dacă arăt ca el, cercetându-mi trăsăturile în oglindă și întrebându-mă care părți din mine sunt de la el.
Unii oameni zic că semăn cu Jude, dar n-am crezut asta niciodată. Prietenii ei zic că avem aceiași ochi. Mă rog, amândouă avem ochii albaștri.
Nu știam ce simt la gândul să-l găsesc pe tata. Entuziasmată, dar foarte, foarte speriată. Nu i-am spus lui Harry. Făcea o mutră anume când i se părea că
cineva se poartă pueril.
Eram tare speriată că n-o să vrea să aibă de-a face cu mine, cum spusese Jude, dar mi-am îngăduit să-mi închipui că o să mă ia în brațe, ca în poveștile alea despre oameni care s-au regăsit. Ca în Heidi. Când m-am gândit la asta, am simțit furnicături și mi-a venit să plâng, așa că am scris totul în jurnal. M-am simțit mai bine după ce totul a fost așternut pe hârtie. În siguranță pe pagină.
Harry n-avea treabă cu „siguranța”. Îi plăcea un strop de emoție, un strop de scandal. Și asta era în ordine, de obicei, pentru că eu nu făceam decât să privesc și eram umărul pe care să plângă atunci când totul se sfârșea prost. Cum a fost când a început să se vadă cu motociclistul acela îngrozitor din cartier. Părinții ei și-au ieșit din minți, și tatăl ei s-a dus la motociclist acasă și a zis că o să meargă
la poliție dacă se mai apropie de fiica lui în vârstă de paisprezece ani. Harry a plâns două zile.
VP - 82
Dar în ziua aceea din ianuarie 1984, joia aceea în care am chiulit de la școală, era vorba doar despre mine. Harry a zis că e „ziua mea cea mare”, dar cred că aș
fi preferat două ore de Jocuri.
Îmi amintesc că în trenul către Brighton ne-am scos prânzul împachetat pentru școală, al ei felii de pâine albă cu șuncă și salată de varză, al meu o pâinișoară integrală făcută în casă, cu humus, și s-a așternut tăcerea. O făceam cu adevărat, și simțeam că ni se învârte un pic capul.
— Și dacă-i gras și chel și bea direct din cutie? a zis Harry.
— Și dacă-i milionar? Ori motociclist? am zis eu.
Harry mi-a aruncat o privire.
— Și dacă are zece copii și locuiește într-o casă închiriată de primărie? a zis ea.
Harry putea fi destul de conservatoare, în ciuda reputației de răzvrătită –
cred că era influența mamei sale. Jude zicea că doamna Harrison e „numai blănuri, fără chiloți”. Nu prea înțelegeam cum vine asta, dar m-a făcut să râd.
Oricum, n-am zis „Și dacă nu vrea să mă vadă?”, dar m-am gândit la asta și mi-am aruncat sandvișul în coșul de la toaletă.
Când trenul a ajuns în stație, n-am vrut să mă ridic. Picioarele-mi erau de gelatină, și Harry m-a tras de pe banchetă și m-a luat de braț.
— Haide. Hai să vedem cine locuiește acolo. N-o să spunem că îți cauți tatăl demult pierdut decât când o să fii pregătită. Și dacă nu ne place cum arată, plecăm și ne cumpărăm vată de zahăr la debarcader. Bine?
Am încuviințat din cap.
•
La acea adresă era o casă mare, pe o stradă frumoasă, retrasă de la țărm. Dar nu era la fel cu casele celelalte. Ferestrele erau bătute în scânduri și grădina din față era sălbăticită și plină de sticle goale.
— Nu locuiește nimeni aici, Harry. Hai să plecăm, am zis, nespus de bucuroasă că tortura se sfârșise înainte să înceapă.
Dar ea nu voia să audă de așa ceva.
— Nu fi așa lașă. Am făcut atâta drum. Ar trebui cel puțin să batem la ușă. Și asta a făcut, în vreme ce eu tremuram la poartă, gata s-o rup la fugă la primul semn de necazuri. Nu răspunde nimeni, mi-a strigat.
Și era pe cale să plece când ușa s-a deschis și s-a arătat un bărbat înalt, care se freca la ochi, de parcă tocmai se trezise.
— Da? Ce dorești? a zis el.
