— A fost ceva cu totul nevinovat, a șuierat. Ea a negat totul.

— Păi, ce era să facă altceva? a zis Emma.

— Uite, știu că n-am fost mama perfectă, dar nici tu n-ai fost fiica perfectă.

— Dar tu erai cea adultă, Jude, a zis Emma, discuția lor revenind la replicile știute pe de rost. Oricum, sunt surprinsă că vrei acum să-l vezi din nou. Doar te-a părăsit.

— Lucrurile stau altfel acum, a zis Jude cu hotărâre, ca și cum ar fi închis subiectul.

Dar o voce îi murmura la ureche: Și sunt atât de singură.

Ar fi trebuit să continui să muncesc. E o prostie că m-am pensionat atât de devreme.

Renunțase la cariera de avocat când i-au murit părinții și i-au lăsat niște bani.

„M-am săturat de toate”, zisese. „O să fiu o doamnă răsfățată. O să mă duc la concerte de după-amiază și la muzee”. Dar nu prinsese gustul timpului liber. Se revolta tot timpul împotriva lui. Împotriva vieții, de fapt.

— Păi, depinde de tine, Jude, a zis Emma. Dar ai grijă.

După aceea, ecoul vorbelor a răsunat în capul lui Jude. Dar ea l-a înăbușit.

Lucrurile stau altfel acum, și-a spus.

VP - 99

32. Luni, 2 aprilie 2012

EMMA

Capul mi-e plin de Will Burnside, și constat că am desenat pe carnetul de însemnări un om făcut din linii. Creionul a săpat adânc în hârtie în vreme ce-mi depănam iar în minte ultimele zile pe Howard Street. Casa duhnea a dezamăgire. Părea că picură din pereți și strică mâncarea.

Îmi amintesc șuierul șoaptelor dintre Jude și Will, disperarea sacadată a convorbirilor telefonice și ușile care se închideau. Excluderea mea. Cum putea Jude să spună că eram îndrăgostită de Profesorul Will?

Desenul e pe aceeași foaie cu numele jurnalistei. Kate Waters. Trec cu pixul peste litere, în vreme ce mă gândesc cum aș putea să vorbesc cu ea fără să mă

dau de gol. Trebuie să știu ce știe ea. Poate să o abat de pe pistă. Să o abat de la mine.

Aș putea pomeni de drogați, îmi zic, și mă opresc din desenat.

Derulez în jos capitolul la care lucrez și notez primul nume peste care dau.

„Alo, sunt Anne Robinson și am locuit pe Howard Street”. Încerc, să văd cum sună. „Știați că era pe stradă o casă cu drogați? Cred că pruncul era al unuia dintre ei”.

Sună artificial, a scenariu, așa că mai încerc o dată, făcând totul să sune mai firesc. „Alo”, zic iar, și sună și mai forțat.

„Of, las-o baltă”, zic și arunc pixul în partea cealaltă a camerei.

Dar știu că am s-o fac. E o idee bună. Ea o să caute bieții copii de la numărul 81. De când i-a pomenit Jude, am încercat să mi-i amintesc, dar nu-i revăd în minte decât ca grup, nu pe fiecare în parte, cu părul lor murdar și cu brațele ca niște bețe tatuate cu urme de înțepături. „Morții vii”, le zicea Will.

Și dacă pune întrebări? îmi zic, rozându-mi pielea din jurul unghiilor. Încep să

scriu amănuntele pe care mi le amintesc. Era o fată pe nume Carrie. Au stat acolo ani întregi. Sau părea că au fost ani. Au plecat înainte să plec eu, prin 1985, cred. Proprietarul i-a dat afară într-o dimineață devreme. Toate catrafusele lor erau pe trotuar – căni ciobite, pungi din care se vărsau macaroane, cearșafuri pătate și sarafane vechi. Drogații n-au luat cu ei nimic.

Toate au rămas acolo până când au venit gunoierii și le-au azvârlit cu lopețile în camion. Uitasem toate astea până azi. Le pusesem deoparte, împreună cu celelalte.

VP - 100

Bun, am povestea. M-am cicălit singură să mă întorc la treaba pe care o aveam de făcut. Am format numărul de la Daily Post și am așteptat.

— Daily Post, cu ce vă pot fi de folos? a ciripit o femeie.

— Ăăă, pot să vorbesc cu Kate Waters, vă rog? am răspuns, sunând deja a impostoare.

— Vă fac legătura.

— Alo, Kate Waters, spune o voce.

Și iată că începe.

Fraza mea de început, șlefuită cu migală, îmi piere din minte și bâlbâi „Alo, sunteți Kate Waters”, cu toate că deja a spus asta.

— Da.

Vocea e acum mai seacă.

— Îmi pare rău, n-am mai vorbit niciodată cu un reporter, bolborosesc eu.

— E în ordine, zice ea. Cu ce vă pot ajuta, ăăă…?

O clipă nu-mi amintesc numele pe care l-am ales, apoi trântesc:

— Anne. Anne Robinson.

— Așadar, Anne, cu ce te pot ajuta?

— E vorba de copilașul de pe șantierul de construcții, zic eu, și aud un „Oh”

șoptit. Știți, am locuit pe Howard Street.

— Da? zice ea. Când a fost asta, Anne?

— Păi, de la începutul anilor ’70 până la jumătatea anilor ’80. V-am citit articolul săptămâna trecută și m-am gândit să vă sun.

— Mă bucur tare mult că ai făcut-o, Anne, zice ea.

Îmi rostește tot timpul numele și de fiecare dată gândesc: Cine-i Anne?

— Câți ani aveai pe atunci? Articolul ți-a deșteptat o amintire, Anne? adaugă