— Da, îmi pare rău. Dar nu mă pot stăpâni. Nu-ți închipui cum este, după toți anii ăștia, să fii atât de aproape de a afla.

— Firește. Dar veștile s-ar putea să nu fie bune, Angela, a zis Kate.

Angela a tăcut un pic.

— Știu. Încerc să rămân calmă. Dar e tare greu. Și nici nu prea știu ce ar însemna vești bune. Orice ar arăta rezultatele, ar fi de fapt vești rele, nu? Dacă

VP - 103

este ea, copilașul meu a murit. Și dacă nu este, sunt mai departe în nesiguranța asta îngrozitoare. Dar ar putea fi o speranță. Of, Doamne, nu pot gândi limpede!

— Firește că nu poți. Probabil că treci prin chinurile iadului, a liniștit-o Kate.

Trebuie să fie foarte tulburător pentru tine. Și pentru soțul tău.

— Nick? O, da, e la fel de neliniștit ca mine, a zis Angela.

Kate a observat schimbarea tonului.

— Vine și soțul tău mâine? a întrebat.

Altă pauză.

— Încă nu l-am întrebat. Cred că o să fie prea ocupat, a zis Angela.

Nu i-a spus, și-a zis Kate. Foarte interesant. A trecut repede la altceva.

— Cu cine ai vorbit la Poliția Metropolitană, Angela?

— Un anume inspector Sinclair.

— Și cum părea când vorbea cu tine?

Kate se întreba cât de mult luau în serios cei de la Poliția Metropolitană acest nou indiciu.

— Prietenos. Dar n-a dezvăluit nimic. A spus doar că vor face teste cu bețișoare și apoi mă vor contacta.

— Nimic până acum de la legiști?

— Nu. Nu sunt sigură că s-ar fi apucat, măcar, ca să fiu sinceră. Asta a spus domnul inspector Sparkes. E un om drăguț, a adăugat Angela.

— Este. Așadar, ai vrea să ne întâlnim la o cafea, după aceea? a zis Kate.

Ține-o aproape. Pentru orice eventualitate.

— Minunat, mulțumesc. Întâlnirea e la ora zece. Domnul Sinclair a spus că nu durează decât câteva minute.

— Dar o să vrea și să vorbiți despre Alice, Angela. Nu va fi doar luarea unei probe de salivă. Ar fi o idee bună să iei cu tine toate documentele pe care le ai.

Orice poate fi de ajutor.

— Așa am să fac. Să te sun când termin?

— Grozav. O să vin să te iau.

•

Kate l-a sunat pe Bob Sparkes, care a răspuns imediat.

— Kate, a zis. S-a rezolvat?

— Da, Bob, mulțumesc. Angela vine aici mâine. E într-o stare îngrozitoare.

Sper că se vor purta frumos cu ea. Ce a spus domnul inspector Sinclair când l-ai sunat? a întrebat, rostind numele ca să arate că e la curent.

— Nu-și prea face speranțe. Crede că e aproape imposibil – identificarea unui prunc după ce a stat, probabil, zeci de ani în pământ, e incredibil de grea. Nou-născuții nu au oasele formate deplin, așa încât nu este prea mult material VP - 104

pentru testarea ADN-ului. Iar ceea ce a rămas s-ar putea să fie prea degradat ca să fie de folos. Și în cazul unui nou-născut se știe că nu va fi în baza de date, așa că mergem direct în lumea inexactă a ADN-ului familiei, încercând să găsim rudele din efectiv, o jumătate de profil. Chiar nu pare probabil să se găsească o compatibilitate.

— Au făcut deja vreun test? a întrebat ea.

— Cele elementare, dar mai sunt o mulțime de făcut. El a spus că erau lipite de cadavru niște resturi care păreau de hârtie și dintr-o sacoșă de plastic, așa că

nu poate fi mai vechi de anii ’60 – atunci au apărut în Marea Britanie sacoșele de plastic –, dar nimic mai concret în privința datei. Uite ce-i, nu-ți face prea mari speranțe în acest caz, Kate. Să vedem ce va fi.

Ea a refuzat să i se alăture în gândirea negativă.

— Sigur că șansele sunt mici, dar am o presimțire, Bob, a zis, și l-a auzit râzând la capătul celălalt al liniei.

— Întotdeauna ai avut o presimțire, Kate. Vorbim curând.

Și dus a fost.

— Ce a zis? a întrebat Joe.

— Hei, tragi cu urechea la toate convorbirile mele? s-a rățoit ea.

— N-aveam cum să nu aud. Și lucrez la acest articol cu tine, a zis el.

Uite că învață, și-a zis ea.

— Bun. Pe scurt: legiștii de la Poliția Metropolitană n-au pornit încă la cercetarea deplină; polițaiul care se ocupă de dosar crede că e un caz imposibil; e greu de făcut testarea pe bebeluși; și așa mai departe. Cu din ce în ce mai mult succes, aș zice.

Joe a zâmbit și a încuviințat din cap.

— Uite, în vreme ce detectivii își fac de lucru cu ADN-ul, ce-ar fi să ne uităm la locuitorii de pe Howard Street din anii ’60 și ’70? a zis Kate. Am primit un telefon ciudat zilele trecute, de la o femeie care își zicea Anne Robinson. Bag mâna-n foc că nu-i numele adevărat, dar a zis că a locuit pe Howard Street cam în momentul potrivit și că era pe stradă o casă plină de drogați. N-a lăsat un număr sau altceva, dar merită să verificăm. N-avem nicio idee despre ce s-a întâmplat cu copilașul acela sau cine locuia pe acolo. Și putem pleca de aici pentru restul zilei. M-am gândit să-i arăt lui Joe niște șmecherii de investigație pe stil vechi, dacă n-ai nevoie de mine, i-a strigat lui Terry.

— Mda, bine, a zis el, făcându-i cu mâna semn de rămas-bun. Vezi să nu-l pierzi pe drum…