Ciudat lucru, cel care a pus întrebarea de care se temea ea a fost puștiul, nu jurnalista. De ce crede ea că Alice este bebelușul de pe șantier. Nu putea explica în mod rațional – nu exista nimic care s-o lege pe ea sau pe copilul ei de Woolwich – și își zicea că vor scoate din discuție ideea cât ai clipi. Dar n-au făcut-o.
— Joe, stagiarul meu, spusese Kate Waters, cu aroganță, când au ajuns acolo.
Dar el fusese cel care a pus-o cu adevărat la încercare. Angela mai răspunsese la toate celelalte întrebări.
A șovăit atunci când Kate a zis că vrea să știe „totul”, regăsindu-se brusc în încăpere cu detectivii, dar își revenise destul de repede. Asta era problema când invitai la tine reporteri, nu-i așa? Nu știai niciodată ce vor scormoni. Se hotărâse să pomenească hotărârea poliției de a o cerceta pe ea înainte să o facă
altcineva. Apărea în presa vremii, așa că era sigură că jurnalista citise despre asta.
În orice caz, n-avea nimic de ascuns.
Polițiștii fuseseră frustrați de lipsa de indicii, asta era tot. S-au luat de ea când n-au putut să găsească nimic altceva. Asta spusese Nick înainte să vină ei.
Dar nici ea, nici el nu erau pregătiți pentru ceea ce s-a întâmplat.
Au sunat înainte să se înființeze acasă, și Nick a venit din hol, după ce vorbise la telefon cu inspectorul cel drăguț.
— Vor să vină să stea de vorbă cu noi, Angie. De una și de alta, presupun, a zis, dar ea a știut că e îngrijorat.
VP - 89
— Ce vrei să zici cu de una și de alta? a întrebat ea. E vreo informație nouă?
Au găsit ceva?
— Nu, iubito, a spus Nick, luând-o de mână. Inspectorul Rigby zice că vrea să
stea de vorbă pe îndelete cu noi.
Polițistul a venit împreună cu doi dintre oamenii săi și, în vreme ce Angela și Nick stăteau cu el în salon, ceilalți au scotocit prin casă. Angela ședea într-o tăcere uluită în vreme ce inspectorul Rigby punea întrebările, nefiind în stare să
răspundă.
— Doamnă Irving, când ați văzut-o ultima oară pe Alice? a întrebat el.
Era prima oară, după mult timp, că nu-i zicea Angela, și Nick a reacționat imediat. În defensivă. Mișcare greșită.
— Ce soi de întrebare e asta? a întrebat el, cu glasul prea ridicat. Știți exact când a văzut Angela pruncul pentru ultima oară.
— Liniștiți-vă, domnule Irving, a zis Rigby. Nu vrem decât să fim absolut siguri că avem amănuntele corecte. Vedeți, nu există decât un martor, și trebuie să
verificăm totul.
— Un martor? Vreo opt sau nouă persoane au venit în goană când a strigat Angela.
— Dar asta a fost după ce ați zis că pruncul a fost luat, nu? i-a spus detectivul Angelei.
Ea n-a ridicat privirea.
— Ați zis că pruncul a fost luat? Ce dracu’ mai înseamnă și asta? a strigat Nick. Copila a dispărut. Cineva trebuie s-o fi luat. Ce sugerați, pentru numele lui Dumnezeu?
Angela și-a prins soțul de mână, dorind ca el să nu mai pună întrebări al căror răspuns ea nu voia să-l audă.
Nick a privit-o pentru prima oară. Ea s-a întrebat ce a văzut, ce căuta să vadă.
Știa că plânge, dar era ca și cum s-ar fi văzut pe sine reacționând. Era ca în clipele din camera de spital, după ce Alice dispăruse. S-a simțit cu totul detașată
după ce surorile au venit în goană. Șoc, a fost diagnosticul, dar n-a arătat bine în ochii poliției.
— De ce nu plânge? a auzit o polițistă șoptindu-i unei colege la ușa camerei de spital. Eu aș face ca toți dracii dacă pruncul meu ar fi dispărut.
Dar Angela nu putea juca acel rol. Toată energia ei era folosită ca să respire mai departe, ca să rămână, pur și simplu, în viață. Dar nimeni nu părea să
priceapă asta. Și iată-i acum pe polițiști sugerând că s-ar fi putut ca ea însăși să
se fi descotorosit de copilașul său.
VP - 90
— Domnule inspector, a reușit ea să spună, și el s-a aplecat în față, așezat în fotoliu.
— Da, doamnă Irving?
— Domnule inspector, am văzut-o ultima oară pe Alice în pătuțul ei când m-am dus să fac un duș. V-am spus asta când ați venit la spital prima oară.
El a încuviințat.
— Și de ce ați lăsat copilașul singur, doamnă Irving?
