— E un lucru mare pe care l-ai făcut, Angela. Ești foarte curajoasă. Haide, o să bem o cafea și o să-mi povestești.

Joe s-a oferit să-i care geanta cu documente și a luat-o înaintea lor, privi în spatele lui Westminster Abbey, spre cafeneaua pe care o alesese mai devreme Kate.

Angela s-a lăsat să cadă pe scaun și a cuprins ceașca în palme, să se încălzească.

— Oare am făcut ce trebuie, Kate? a zis, în cele din urmă. Nu sunt sigură

acum că vreau să aflu răspunsul. Sunt speriată.

— O să fie greu, indiferent ce vor găsi, a zis Kate, aplecându-se în față. Dar, cel puțin, e o șansă ca așteptarea să se termine.

Angela a încuviințat din cap.

— Da, asta e adevărat. Am nevoie să se termine. Mă ucide. Încetul cu încetul.

Joe a împins spre ea un pachet de biscuiți.

— Ia unul, Angela, a zis.

Nu știe ce altceva să facă, și-a zis Kate. Presupun că n-a mai avut de-a face până acum cu durerea.

— Mulțumesc, dragă, a zis Angela și a luat unul. Îmi pare rău că sunt atât de pesimistă, a adăugat.

— Ba nu ești, Angela, a zis Kate. Ceea ce simți e perfect firesc. Nu știu cum ai izbutit să reziști în toți anii aceștia. Ești uimitoare.

Joe a încuviințat energic din partea cealaltă a mesei, iar Angela a zâmbit pe jumătate.

— Vrei să-ți spun ce am făcut, Joe și cu mine? a zis Kate, urnind discuția.

— Da, te rog, a zis Angela și a ridicat biscuitul de pe farfurioară.

— Am căutat oamenii care locuiau pe Howard Street, unde a fost găsit copilașul, a zis.

— Din anii ’60 și ’70, a secondat-o Joe.

VP - 108

— Vrei să te uiți la lista de nume pe care o avem, să vezi dacă recunoști pe cineva, Angela? a zis Kate. Poți să refuzi, a adăugat.

A împins lista peste masă. Era pe ea Marian Laidlaw, iubita lui Nick Irving.

Kate voia să știe dacă Angela o cunoscuse.

Angela părea să fie bucuroasă că e distrasă de la posomorârea care creștea.

A trecut repede cu privirea peste nume, apoi s-a întors și le-a parcurs încet, cu gura mișcându-i-se în tăcere, în vreme ce le cerceta.

— Nu, nimeni, a zis, ridicând ochii. Îmi pare foarte rău.

— Ei bine, a meritat să încercăm, a zis Kate, spălându-și dezamăgirea cu o gură de cafea. Bun, și ce a mai zis detectivul?

Angela a vorbit despre diferențele dintre discuțiile cu poliția din anii 1970 și 2012, și Kate s-a întors la nume.

— Walker, a zis tare, făcând-o pe Angela să încremenească și pe Joe să-și verse cafeaua în farfurioară.

— Walker? a zis el. Ce vrei să spui?

— Scuzați-mă, gândeam cu voce tare. Am vorbit cu o domnișoară Walker prima dată când m-am dus acolo. O doamnă în vârstă cu un câine oribil. Ar putea fi cineva din familia Walker care locuia la numărul 61.

Ceilalți doi s-au uitat la ea.

— Bea-ți cafeaua, i-a zis lui Joe. Mergem înapoi. Și te putem lăsa la gară, Angela. Cu ce tren ai de gând să pleci?

Angela i-a prins brațul.

— Te rog, pot să vin cu tine? Vreau să văd unde a fost găsit copilașul.

Kate a încuviințat din cap.

— Sigur. Îmi pare rău, ar fi trebuit să mă gândesc la asta. N-am putea oare să

facem niște fotografii acolo, Angela? O să avem nevoie de ele dacă testele poliției ies pozitive și s-ar putea să nu avem timp în ziua aceea.

Angela părea că șovăie.

— Și ar putea îmboldi pe cineva să telefoneze, a adăugat Kate.

Asta a mers la țintă, și Angela a încuviințat.

Kate a dat un telefon rapid la biroul fotografilor, în vreme ce se înapoiau la mașina ei.

•

Mick, fotograful, a sunat-o în vreme ce conducea, dar nu voia să-l pună pe difuzor. I se dusese vestea despre cât de des folosea cuvântul cu f, și ea presupunea că Angela nu e dintre cei care gustă vorbitul cum îți vine la gură. Să

nu speriem lumea, și-a zis, dându-i telefonul lui Joe, să se descurce el.

— Bună, Mick, a ciripit el. Ăăă, care-i chichirezu’?

VP - 109

Kate a făcut în oglindă o strâmbătură gen „Băieții ăștia!”, sperând s-o vadă

Angela.

— Da, suntem pe drum. Howard Street. Bine. Ne vedem acolo, a zis Joe, mormăind „O s-o fac” înainte să închidă telefonul.

— O să faci ce? a întrebat Kate.