Kate s-a dus la Angela și a luat-o de braț, ca să o sprijine, pe când mergeau prin făgașele adânci. Joe venea în spate, cu geanta ei. Ca un cortegiu funerar.

35. Luni, 9 aprilie 2012

ANGELA

Fusese un weekend dificil, dar acum se sfârșise. Nick avea să se întoarcă azi la lucru și ea putea să nu mai umble prin casă în vârful picioarelor. Strigase la ea sâmbătă, așa cum știuse că o să facă, atunci când i-a spus, în cele din urmă, că s-a dus la Londra și a făcut testul de ADN.

— Te-ai furișat fără să-mi spui? a răcnit el.

Ea spera că vecinii sunt plecați de acasă.

— Nu mai striga, Nick, a zis. Te aud vecinii. Uite, erai așa de ocupat și îngrijorat cu lucrul, că n-am vrut să te stresez și mai tare.

El a privit-o, încercând să descopere minciuna, dar ea își păstra aerul de soțioară grijulie.

— Nu vreau să te înfierbânți iar, a zis. Spun asta pentru binele tău, Angie.

În mod normal, ea i-ar fi zâmbit și i-ar fi mulțumit că e atât de grijuliu. Dar n-a putut. Totul se învârtejea în capul ei, speranța și durerea și trădarea ridicându-se la suprafață după atâția ani.

— N-o să mă înfierbânt, Nick. Dar asta e ceva ce trebuie să fac. Pentru Alice.

La pomenirea numelui ei, Nick s-a închis în sine și a dispărut în garaj, ieșind de acolo doar pentru mesele luate în tăcere.

Angela a dereticat prin casă ca să-și verse furia; ținea aspiratorul ca pe o armă și-l izbea de plinte și de uși, lăsând în urmă bucățele de vopsea, în vreme ce se năpustea prin încăperi. În capul ei țipau învinuirile: N-ai vrut-o niciodată

pe Alice. Ea era prețul plătit pentru că m-ai înșelat. Asta simțeai.

Bag mâna-n foc că te-ai mai văzut cu femeia aia.

Se ura pentru că gândea așa, dar tiradele interioare aproape întotdeauna se încheiau cu asta. Nu se putea abține. Era întotdeauna acolo, așteptând s-o VP - 112

tortureze. Nu i-a spus-o niciodată cu glas tare lui Nick. Ce s-ar fi făcut dacă el recunoștea? Mai bine să nu știe.

În noaptea de sâmbătă au dormit cu spatele unul la celălalt, nici măcar nu și-au spus „noapte bună”. Ea a stat trează, încercând să-și curme gândurile, și în cele din urmă a căzut într-un somn agitat, cu multe zvârcoliri. Când a reușit cu greu să se trezească, Nick zăcea alături, cu ochii deschiși, cercetând tavanul.

— Bună, iubitule, a zis, din obișnuință.

El a mârâit.

— Patrick vine cu copiii în dimineața asta. M-am gândit că i-am putea duce în parc, a zis, hotărâtă să-l învingă.

Nick a mârâit din nou, tot cu ochii în tavan.

— La ce te gândești, Nick? a zis ea.

— Asta n-o să se termine niciodată, a zis el, cu vocea slabă. N-o să dispară

niciodată.

— Asta? Vrei să zici, fiica noastră? a zis ea, ridicându-se în capul oaselor.

Nick s-a rostogolit, îndepărtându-se, dar ea nu putea închide subiectul.

— Ea este fiica noastră. Și trebuie să știu, Nick, dacă Alice și cu mine putem să ne bizuim pe tine.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Angie, ce vrea asta să însemne? Orice ar zice poliția, o să fie vești proaste – fie că nu e Alice, și o să fii distrusă, fie că

este, și copilașul nostru e mort. Uite, Angie, asta nu o s-o aducă înapoi. N-avem nevoie de teste. Copilașul nostru e mort și îngropat. Știi asta, în adâncul inimii tale, nu? N-avem nevoie de morminte și oase și polițiști. E prea târziu pentru asta. Trebuie să lăsăm asta – pe ea – să plece.

— Poate că așa simți tu, dar eu trebuie să știu, Nick. Trebuie să știu cu siguranță unde este ea, ca să pot afla un strop de pace și să-mi iau rămas-bun cum se cuvine. Faptul că tu nu vrei asta mă mâhnește, dar n-o să mă oprească, a zis Angela, cuprinzându-se cu brațele în fața furtunii care creștea. Știu că

niciodată n-ai simțit la fel ca mine în privința lui Alice, a continuat, și l-a simțit cum înțepenește lângă ea.

— Ce vrei să spui? a zis el.

Dar știa că el știe. Nu mai avuseseră cearta asta de multă vreme, dar moștenirea ei se arăta pe dată la fel de otrăvitoare, ca o iarnă nucleară.

— Nu discut despre asta, Angela. A fost acum patruzeci de afurisiți de ani. A fost o singură noapte și am spus că-mi pare rău. Nu mai pot spune nimic altceva. Faptul că mă chinuiești pe mine n-o s-o aducă pe Alice înapoi. N-a fost vina mea. Nu eu am fost cel care a lăsat-o singură.

VP - 113

Icnetul ei de durere l-a amuțit. Știa că a mers prea departe. Mult prea departe. A întins mâna spre mâna soției, descleștându-i pumnii.

— Doamne, Angie, de ce te porți așa? De ce ne faci să spunem lucruri de care o să ne pară rău? Știi că nu te învinovățesc. Sigur că nu.

— Știu, a zis ea.

Dar nu știa. La urma urmei, o lăsase pe Alice singură.

Scena cu strigăte s-a încheiat în câteva secunde – întotdeauna era așa, așa mergeau lucrurile la ei –, dar tăcerea a durat mult mai mult. Aceste certuri rare îi lăsau pe amândoi zguduiți și neputând să se gândească la altceva.

Angela a fost cea care s-a ridicat prima din pat, și-a pus capotul și s-a dus să

facă ceai.

•

Când a venit ziua de luni, se declarase o pace morocănoasă – nepoții i-au silit să se poarte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nick o ținuse de mână când au mers până la terenul de joacă de pe stradă, și ea i-a făcut la cină friptura preferată.

— Pa, iubito, a zis el în acea dimineață și a sărutat-o în creștet.

— Te sun mai încolo, a zis ea.

A încercat să stea liniștită și să-și citească revista. Dar nu putea înainta, se bloca la o frază, aceleași cuvinte, iar și iar. A făcut căni cu ceai care s-au răcit, înșiruite lângă ea. I se părea că-și aude inima cum bate.

Nu-i spusese lui Nick când aveau să vină rezultatele testului ADN – nu făcuse precizări. Trebuia ca mai întâi să se descurce ea cu ele.

Spuseseră că rezultatele vin în două zile. Cei de la poliție. Sigur au spus asta.