Era atât de tânără și nevinovată – deloc ca fetele de treisprezece și paisprezece ani pe care le văd în autobuz, strigând și înjurând, speriind bătrânicile. Adolescenta Emma scria despre viața ei ca și când ar fi fost Jane Austen, consemnând conversații și rivalități de la școală și de acasă, observând oamenii din jur. Și, din când în când, își descria sentimentele – ca atunci când a văzut în oraș un băiat care i-a plăcut. Folosea cuvinte ca „de vis”. Și chiar asta erau băieții aceștia – hrană pentru povești de dragoste închipuite și „au trăit fericiți pân’ la adânci bătrâneți”. Biata Emma! În afara cărților și a jurnalelor sale, lumea nu era așa, chiar dacă a arătat așa o vreme.
Darrell Moore a fost primul ei – al meu – coup de foudre. Ea i-ar fi zis, probabil, dragoste la prima vedere. Orice o fi fost, a fost zdrobitor, literalmente.
Nu zdrobitor ca opus al lui uluitor, cum se spunea la știri ca să descrie evenimente minore. Ci zdrobitor ca în copleșitor, sălbatic, pustiitor. Nu puteam gândi ca lumea.
Jurnalul zice că am ieșit la plimbare – cu inimioare în jurul cuvintelor –, și îmi amintesc că el m-a mângâiat pe păr, mi-a cuprins umerii și m-a înconjurat cu brațul când ne-am plimbat pe promenadă prima oară. Mi-a plăcut. Nu voiam să
înceteze. Voiam să-mi atingă fiecare centimetru de piele. El era atât de fermecător, încât mi s-a tăiat răsuflarea.
Eram atât de amețită de Darrell, că aproape am uitat de ce venisem la Brighton. Eram pe drumul de înapoiere la gară când l-am întrebat dacă știe unde e Charlie.
A zis că n-are habar, n-a mai auzit de el de ani buni. Chiar a glumit, că o fi ajuns broker. N-am priceput ce era de râs când a spus-o – nu știusem că Charlie era muzician când a cunoscut-o pe Jude. Darrell mi-a spus că Charlie a scris un VP - 96
cântec despre ea. Despre ochii ei. Ochii mei, a zis Darrell, și m-a sărutat. Am scris în jurnal că acesta a fost primul meu sărut adevărat. Un sărut dulce.
Mi-a spus să mai vin pe la el. Am scris că eram gata să fac orice mi-ar fi cerut în acel moment. Și aș fi făcut-o. Aveam treisprezece ani și tocmai fusesem sărutată pentru prima dată. Nu vedeam nimic rău în asta. Eram îndrăgostită.
Dar Harry a apărut din nou, furioasă că fusese părăsită, și mi-a înșfăcat brațul, ca să mă ducă acasă.
Îmi amintesc că ne-am îndepărtat, iar eu priveam înapoi, în vreme ce Harry mă târa după ea. Darrell stătea în mijlocul trotuarului, înconjurat de cumpărători și vilegiaturiști, uitându-se la mine până ce am dat colțul, și am izbucnit iar în plâns.
Harry îmi zicea să-mi vin în fire – presupun că era un pic speriată de starea în care eram. Nu mă mai văzuse niciodată așa. Nu mai fusesem niciodată așa. De obicei, eu eram cea rezonabilă, o alinam și o potoleam când era necăjită sau mânioasă, dar în ziua aceea ea era sora de caritate.
În tren, s-a dus la toaletă și a adus niște hârtie igienică să mă șteargă, dar era ca și cum în mine s-ar fi eliberat ceva.
Harry a crezut că plângeam din cauză că fusese un dezastru – nu văzuse sărutul cel dulce, pe buze – și a încercat să mă ajute spunând lucruri îngrozitoare despre Darrell.
„Miroase urât”, a zis. „Ca pâinea mucegăită. Nu cred că se spală”.
I-am spus că el nu știe unde e tata și m-am prefăcut că adorm, ca să nu mai trebuiască să vorbesc.
Harry a abandonat subiectul – din fericire, se plictisea ușor – și a început să
vorbească despre bărbatul de la standul de dulciuri care stătuse la taifas cu ea.
Tipul avea niște pete oribile, dar ea s-a ales cu o vată de zahăr pe gratis.
31. Luni, 2 aprilie 2012
JUDE
Ceainicul clocotea furios – uitase iar să-i pună capacul și l-a scos din priză.
Fusese așa toată ziua, pierzând lucruri, punând lucruri în locuri greșite. Avea mintea plină de Will.
VP - 97
„Pentru numele lui Dumnezeu”, a zis cu glas tare. „Ești prea bătrână ca să-ți pierzi capul după un bărbat”. Și a râs, amețită de sentimentele care ieșeau din nou la suprafață.
„Mă întreb cum arată acum” și-a zis a nu știu câta oară, netezindu-și părul și ținând capul sus, ca să întindă ridurile de pe gât.
A format a zecea oară numărul Emmei și a lăsat telefonul din mână înainte să
sune. Dorea cu disperare să vorbească cu cineva despre Will, dar, după ziua de ieri, știa că fiica sa n-ar vrea să audă așa ceva. Însă Emma era singura persoană
care-l cunoștea pe Will la fel ca ea. Probabil că s-a obișnuit până acum cu ideea, și-a zis Jude, ridicând iar receptorul.
— Emma, sunt eu, a zis. Cum merge lucrul?
— Oh. Bună. Aveam de gând să te sun ca să-ți mulțumesc pentru prânzul de ieri, a zis Emma.
— Îmi pare rău că am zis chestia aia despre boală, Em, a zis Jude.
Trebuia să facă pace cât mai repede, ca să poată trece la Will.
— E în ordine, a zis Emma, cu vocea mai ușurată. Îmi pare rău că am fost prost dispusă. Am fost cam obosită.
— Probabil că lucrezi prea mult. Oricum, îmi pare bine că te-am văzut. Și că
ți-am spus veștile.
Tăcerea Emmei era la fel de sonoră ca un clopot care bătea, dar Jude n-a băgat-o în seamă, turuind mai departe despre telefonul de la Will, în ce loc s-ar putea întâlni cu fostul său iubit, ce ar putea să poarte, despre ce ar putea să
vorbească.
Când Jude s-a oprit să răsufle, în cele din urmă, Emma a zis:
— Mă întreb, oare cum arată acum?