— De fapt, e minunat că ai sunat, spune Kate Waters. Îi caut pe cei care au locuit pe Howard Street în anii ’70 ca să-i întreb dacă își amintesc ceva. Orice naștere sau dispariție.
Începe să vorbească despre ceea ce știe, și încerc să obțin mai multe informații.
— Pe cine căutați? Pe cine ați găsit?
— Stai un pic, zice ea. Am o listă. Pot să ți-o citesc, ca să vezi dacă recunoști pe cineva?
— Sigur, zic eu. Totul e așa misterios, nu…?
— Absolut. Poliția pare să n-aibă habar ce s-a întâmplat, zice Kate, și respir un pic mai ușor. Dar apoi adaugă: în acest moment urmăresc un fir foarte interesant. E cu bătaie cam lungă, dar ar putea fi o poveste uluitoare.
— Zău? zic, cu vocea ca un chițăit.
Dar mă întrerupe, citind lista locuitorilor de pe Howard Street înainte să apuc să-i pun altă întrebare.
Jude e pe listă și șovăi – doar o clipă – înainte să zic „Nu”. Sper că nu observă, îi abat atenția cu câteva informații despre doamna Speering și o întreb dacă a fost pe Howard Street.
— Poftim? A, da, zice ea. Am fost acolo de două ori – mă duc mai târziu, de fapt. La bistroul de acolo.
— The Royal Oak, zic.
— Ăsta e. Vechiul tău local, îmi închipui, zice, și eu mormăi ceva despre faptul că eram minoră.
Râde și se întoarce la nume, și când ajunge la sfârșit zice:
— Ciudat. Nu-i nicio Anne Robinson pe lista mea.
— Nu, păi, cum ziceam, eram copil și n-aveam cum să fiu în registrul electoral, am zis, la iuțeală.
— Sigur. Dar ai zis că locuiai cu mama, nu? Ea ar fi pe listă, nu-i așa?
— Hmm, da.
— Să mă mai uit o dată. Nu. Niciun Robinson.
— E numele meu după căsătorie, trântesc eu.
Mă uit pe carnet, căutând în scenariu răspunsuri, dar n-a mai rămas nimic de zis.
Trebuie să termin repede, până nu-mi mai pune vreo întrebare.
Îmi înfășor pumnul în jerseu și bubui în tăblia biroului.
— Oh, e cineva la ușă. Trebuie să plec…
VP - 102
— Dar, Anne, zice ea. Am o grămadă de lucruri de întrebat. Poți să-mi dai numărul să te sun eu?
— Scuze, scuze. Trebuie să plec, repet cu glasul stins și închid telefonul.
Scriu tot ce a zis și încep să plănuiesc ce să zic data viitoare când sun.
33. Miercuri, 4 aprilie 2012
KATE
A mai fost nevoie de două zile pentru ca Sparkes, Angela Irving și polițistul care se ocupa de caz să vorbească între ei și să hotărască testarea ADN-ului Angelei.
„Nu-s decât trei telefoane de dat”, i-a spus Kate lui Joe. „Cum se poate să
dureze atât ca să se stabilească o întâlnire?”
Frustrarea ei era sporită de jocul de-a șoarecele și pisica jucat cu responsabilul redacției de știri și de brusca lui încăpățânare s-o pună pe Kate să
se ocupe de toate subiectele care aterizau pe biroul lui.
Izbutise să ucidă trei dintre ideile lui Terry până ce Bob Sparkes i-a lăsat, în sfârșit, un mesaj pe telefonul mobil. „Contactat Angela Irving și dat detaliile băieților de la Londra. Vorbim curând”.
Înainte să-i poată telefona lui a sunat Angela. Era așa de agitată, că a uitat să
salute.
— Kate, vin la Londra mâine. Am zis că mai bine vin eu la ei decât s-o facem aici. Vor să facă testul ca să vadă dacă e compatibil cu Alice… copilașul.
— Bună, Angela, a zis Kate, încercând să pară neutră. Știa că, în ciuda împotrivirii sale, sentimentele față de mama îndurerată fuseseră afectate de noile informații de la inspectorul Rigby. El vorbise despre o Angela pe care nu o cunoscuse, iar cuvintele „tipă foarte rezervată” îi rămăseseră în cap. E grozav că
fac testele, dar hai să nu ne avântăm prea tare.
