se așeze la casa lui când se va naște copilul.

43. Miercuri, 11 aprilie 2012

EMMA

Mă simt mai puternică în această dimineață. Mai bine ca de săptămâni întregi. Nu știu de ce, dar pun mâna pe telefon și o sun pe Jude.

— Bună, Jude, zic.

VP - 128

— Oh, două telefoane în ceva mai mult de o săptămână. Sunt onorată, spune ea. S-ar zice că ești bine.

Ea nu e.

— Totul e în ordine la tine? zic.

Nu prea am chef să-i aud problemele. Nu vreau să-mi pierd buna dispoziție.

— Da, da, zice ea. Deci, ce-i de ești așa zglobie?

— Pur și simplu azi mă simt fericită, zic. N-aveam de gând, dar mă pomenesc că merg drept la veștile care mi-au săltat starea de spirit. Știi bebelușul acela de care ți-am spus, îngropat pe Howard Street? A fost identificat ca o fetiță care a dispărut acum patruzeci de ani, zic. Alice nu știu cum…

— Irving, Alice Irving, zice Jude. Da, am auzit la știri. A dispărut înainte să

locuim noi acolo.

— A, îți amintești cazul? Nu mi-a venit să cred când am auzit la radio.

Vocea îmi sună ca a unei nebune. Încerc să respir adânc.

— Nici mie. De necrezut, zice ea, dar nu-i nici urmă de nebunie în vocea ei.

Nicio emoție.

— Așadar, nu se poate să fi fost drogații, zic eu.

— Nu pare posibil, zice ea. S-a întâmplat acum atât de mult timp, că mă

așteptam să nu se afle niciodată adevărul.

— A, nu, poliția are acum metode noi, Jude. Au reușit să găsească

compatibilitatea ADN-ului după tot acest timp, nu?

— Păi, asta-i ce spun ei, zice Jude. De ce ești așa de încântată?

— Nu sunt, zic. Doar interesată.

Jude cu siguranță nu e, așa că trece la alt subiect. La Will, firește. Iar e obsedată de el. Și simt că buna dispoziție mi se pleoștește.

— N-a mai sunat, zice. Crezi că ar trebui să-l sun eu?

— Nu.

Nu asta trebuia să spun, și vocea lui Jude devine dură.

— Ei bine, am s-o fac. De fapt, nici nu știu de ce te-am întrebat. Tu nu te gândești decât la sentimentele tale. Ai un soț, o slujbă, colegi. Prieteni. Și eu ce am? O fiică pe care n-o văd aproape niciodată. Am nevoie de cineva în viața mea. Mă simt singură, Emma.

E mare lucru ca mama mea să recunoască așa ceva, așa că încerc să-mi arăt compasiunea.

— Îmi pare rău. N-am știut că te simți așa. Te-aș suna mai des, dar se pare că

întotdeauna ajungem să ne ciorovăim. Nu te vezi niciodată cu colegii de la fostul serviciu, sau cu prietenii?

VP - 129

— Sunt cu toții ocupați cu familiile lor – sau morți. Am ajuns la vârsta la care pare că, practic, toți cei pe care îi cunosc mor. Mă întreb când îmi vine mie rândul.

— De ce? Ești bolnavă?

— Nu, astăzi doar bătrână. Dar nu-ți face griji pentru mine.

Și simt un fulger de iritare puternică. Mă manipulează. O știu, o știe și ea, dar nu pot împiedica asta să se petreacă.

— Ce-ar fi să te înscrii într-un club sau la un curs seral? zic, agățându-mă cu disperare de modalități de a o scoate din posomoreala ei.

— Nu mă interesează, zice Jude. Ce-mi trebuie să împletesc coșuri ori să

învăț dansuri populare? Am nevoie de cineva cu care să vorbesc și care să mă

facă să râd. Și să aibă grijă de mine.

— Dar cu siguranță există cineva mai bun decât Will Burnside!

— Nu există. Am căutat, zice ea. Și Will a fost iubirea vieții mele. Știi asta.

Oricum, nici tu nu te-ai descurcat mai bine.

— Ce-ar vrea să însemne asta?

— Păi, te-ai măritat cu cineva destul de bătrân ca să-ți fie tată – ce mai clișeu!

Nu sar la bătaie. Mă ghemuiesc în mine și încasez loviturile. Și asta face să fie și mai rău. Jude a urât întotdeauna tăcerile mele. Acum s-a pornit de-a binelea, târând după ea toate vechile dureri și acuzații.

— O să ajungi tu îngrijitoarea lui, zbiară la un moment dat.

Și îmi dau seama că n-o să putem trece niciodată peste dezamăgirea ei față