— Da, îmi pare rău. Dar nu mă pot stăpâni. Nu-ți închipui cum este, după toți anii ăștia, să fii atât de aproape de a afla.
— Firește. Dar veștile s-ar putea să nu fie bune, Angela, a zis Kate.
Angela a tăcut un pic.
— Știu. Încerc să rămân calmă. Dar e tare greu. Și nici nu prea știu ce ar însemna vești bune. Orice ar arăta rezultatele, ar fi de fapt vești rele, nu? Dacă
VP - 103
este ea, copilașul meu a murit. Și dacă nu este, sunt mai departe în nesiguranța asta îngrozitoare. Dar ar putea fi o speranță. Of, Doamne, nu pot gândi limpede!
— Firește că nu poți. Probabil că treci prin chinurile iadului, a liniștit-o Kate.
Trebuie să fie foarte tulburător pentru tine. Și pentru soțul tău.
— Nick? O, da, e la fel de neliniștit ca mine, a zis Angela.
Kate a observat schimbarea tonului.
— Vine și soțul tău mâine? a întrebat.
Altă pauză.
— Încă nu l-am întrebat. Cred că o să fie prea ocupat, a zis Angela.
Nu i-a spus, și-a zis Kate. Foarte interesant. A trecut repede la altceva.
— Cu cine ai vorbit la Poliția Metropolitană, Angela?
— Un anume inspector Sinclair.
— Și cum părea când vorbea cu tine?
Kate se întreba cât de mult luau în serios cei de la Poliția Metropolitană acest nou indiciu.
— Prietenos. Dar n-a dezvăluit nimic. A spus doar că vor face teste cu bețișoare și apoi mă vor contacta.
— Nimic până acum de la legiști?
— Nu. Nu sunt sigură că s-ar fi apucat, măcar, ca să fiu sinceră. Asta a spus domnul inspector Sparkes. E un om drăguț, a adăugat Angela.
— Este. Așadar, ai vrea să ne întâlnim la o cafea, după aceea? a zis Kate.
Ține-o aproape. Pentru orice eventualitate.
— Minunat, mulțumesc. Întâlnirea e la ora zece. Domnul Sinclair a spus că nu durează decât câteva minute.
— Dar o să vrea și să vorbiți despre Alice, Angela. Nu va fi doar luarea unei probe de salivă. Ar fi o idee bună să iei cu tine toate documentele pe care le ai.
Orice poate fi de ajutor.
— Așa am să fac. Să te sun când termin?
— Grozav. O să vin să te iau.
•
Kate l-a sunat pe Bob Sparkes, care a răspuns imediat.
— Kate, a zis. S-a rezolvat?
— Da, Bob, mulțumesc. Angela vine aici mâine. E într-o stare îngrozitoare.
Sper că se vor purta frumos cu ea. Ce a spus domnul inspector Sinclair când l-ai sunat? a întrebat, rostind numele ca să arate că e la curent.
— Nu-și prea face speranțe. Crede că e aproape imposibil – identificarea unui prunc după ce a stat, probabil, zeci de ani în pământ, e incredibil de grea. Nou-născuții nu au oasele formate deplin, așa încât nu este prea mult material VP - 104
pentru testarea ADN-ului. Iar ceea ce a rămas s-ar putea să fie prea degradat ca să fie de folos. Și în cazul unui nou-născut se știe că nu va fi în baza de date, așa că mergem direct în lumea inexactă a ADN-ului familiei, încercând să găsim rudele din efectiv, o jumătate de profil. Chiar nu pare probabil să se găsească o compatibilitate.
— Au făcut deja vreun test? a întrebat ea.
— Cele elementare, dar mai sunt o mulțime de făcut. El a spus că erau lipite de cadavru niște resturi care păreau de hârtie și dintr-o sacoșă de plastic, așa că
nu poate fi mai vechi de anii ’60 – atunci au apărut în Marea Britanie sacoșele de plastic –, dar nimic mai concret în privința datei. Uite ce-i, nu-ți face prea mari speranțe în acest caz, Kate. Să vedem ce va fi.
Ea a refuzat să i se alăture în gândirea negativă.
— Sigur că șansele sunt mici, dar am o presimțire, Bob, a zis, și l-a auzit râzând la capătul celălalt al liniei.
