— Păi, bine. Mătușa și unchiul au murit demult. Și n-au avut copii. Familia Smith a avut un băiat care era mai mare decât mine, dar s-au mutat cu toții în nord, din câte știu eu. Familiile Speering și Brown încă mai locuiesc pe aici.

Aproape în fiecare săptămână o văd pe June Speering la Co-op. Și pe fiica ei, Sarah.

Joe scria numele în carnet.

— Cine erau proprietarii caselor în anii ’70, domnișoară Walker? Când erau împărțite în apartamente și camere cu baie comună.

— Te rog să-mi zici Barbara, dragă, a zis domnișoara Walker. Un bărbat îngrozitor le-a cumpărat. Era tare îngâmfat. Se lăuda că-i cunoaște pe toți oamenii de vază. Domnul Soames, așa îl chema – ca în Forsyte Saga.

VP - 125

— Așadar, nu te dădeai în vânt după el, Barbara? a întrebat Kate.

Domnișoara Walker a clipit.

— Nu, a zis, cu vocea încordată. Era libidinos. Credea că e darul pe care ni l-a oferit Dumnezeu. Se arăta pe aici cu regularitate. Stătea la taclale cu fetele care închiriaseră de la el camere. Se credea Făt-Frumos. Dar își trimitea tipii în fiecare săptămână să adune chiria. Să te ferească Dumnezeu să rămâi în urmă

cu plata! Îți făceau țăndări mobila. Sau mai rău.

— Sună înspăimântător, a zis Kate. Pariez că are liste cu chiriașii și informații despre ei, și-a zis. Unde e acum? a întrebat.

— Naiba știe. Mort, sper, a zis domnișoara Walker.

— Dumnezeule! Ce ți-a făcut? a zis Kate.

— Nimic, nimic, a zis neliniștită domnișoara Walker. Oricum, a vândut casele înainte ca prețurile să crească. Bag mâna-n foc că-i furios că n-a așteptat, a adăugat.

Kate s-a uitat la ceas.

— Trebuie s-o luăm din loc, Barbara – avem multă treabă.

— Mulțumesc, Barbara, a zis Joe. Ne-ai fost de mare ajutor. Trebuie să fie ciudat să trăiești în miezul poveștii.

— Da. Și am avut primul vizitator. O femeie a venit duminică și s-a uitat prin gard. Mă aștept să fie și alții.

— Probabil, a zis Joe, îmbrăcându-și paltonul.

— Veniți când vreți, a zis ea pe când plecau. Mă bucur când îmi mai ține cineva de urât.

42. Miercuri, 11 aprilie 2012

JUDE

Nu ieșise din casă două zile. Se simțea departe de realitate, ca într-un vis.

Avea nevoie să-și găsească o ancoră. Să-și adune gândurile. Avea nevoie să se gândească. Să priceapă ce era cu știrea asta.

Jude a pus CD-uri cu albumele preferate – discurile de vinil originale dispăruseră demult – și n-a luat seama la bubuielile turbate în peretele apartamentului alăturat. Muzica o ajuta să-și amintească. Era fundalul sonor al tinereții sale. Al vârstei de douăzeci de ani. Al poveștii de dragoste cu Charlie.

VP - 126

L-a cunoscut când avea douăzeci și opt de ani, locuia în Londra și lucra la o editură. N-a păstrat nicio fotografie – s-a descotorosit de ele când Emma a început să întrebe de tatăl ei, gândindu-se, prostește, că îndepărtarea dovezilor va rezolva problema –, dar își mai putea aminti acel chip.

Era muzician, pierde-vară, dar frumos, și s-a îndrăgostit lulea de el, în ciuda avertismentelor prietenilor că o să sufere. Ea nu poate să reziste unui chip frumos, le-a spus. Și, oricum, se simțea singură.

Crezuse că în Londra – și în lumea editurilor – o să fie o droaie de bărbați încântători, deștepți, creativi, și la prima vedere chiar erau, în hainele lor de pe King’s Road26. Dar s-a dovedit că a fi șic era o fațadă. Sub jachetele la modă și pantalonii burlan, ei erau încă niște copii ai epocii postbelice, legați de fustele mămicuțelor lor de acasă. S-a dovedit că ei căutau o femeie care să înfățeze patul și să și sară în el, iar pe ea n-o interesa așa ceva.

Înainte de a-l întâlni pe Charlie, își satisfăcea poftele carnale cu ajutorul aventurilor de o noapte și al prietenilor bărbați care erau doritori să se culce cu ea. Era mai mic decât ea doar cu cinci ani, dar părea să vină din cu totul altă

epocă – și era clar că nu e în căutarea unei figuri materne. Locuia ilegal într-o casă din Brighton și l-a cunoscut la un concert pop din Hyde Park. Al celor de la The Rolling Stones, chiar după ce murise Brian Jones. Stătea la coadă la băuturi și iată-l, cu părul lung, zâmbetul în dungă, mâini minunate și, dacă e să fie sinceră, nu prea interesat de ea. Cu siguranță era o provocare și, ca atare, irezistibil. Trebuia să pună gheara pe el.

A început să o obsedeze. Cheltuia bani cu el, îi plătea drumurile la Londra, îl înțolea ca pe un manechin, îl ducea la teatru, îi împrumuta cărți de Mailer și Updike și se agăța de fiecare cuvânt pe care îl rostea el lenevos.

Desigur, Charlie îi era, așa cum fusese prezicerea, necredincios. Tot timpul.

Asta ținea de tărâmul muzicienilor, se pare. Nu însemna nimic, a zis el. Așadar, fete și admiratoare care i se aruncau în brațe. Dar Jude era nedezlipită de el.

„Mă face să râd, mă face să mă simt bine”, le spunea prietenilor. „E amuzant și îl iubesc”.

Și chiar îl iubea. El a fost primul bărbat după Will, de la universitate, care a făcut-o să simtă că trăiește.

Dar nu l-a dus acasă, să-l prezinte părinților. N-avea nevoie ca dezaprobarea lor să-i strice fericirea. Avea să le spună când o să fie pregătită. Când totul va fi stabilit.

26 Stradă importantă din Londra, asociată cu moda anilor ’60.

VP - 127

Pentru că hotărâse să se mărite cu Charlie, fie ce-o fi. Ceasul ei biologic ticăia și avea nevoie să-l lege de ea – asta era tot. El avea nevoie să aprecieze ce îi oferă Jude.

Știa ce crede Charlie despre căsătorie, că e de modă veche – „E ceea ce fac babalâcii. Noi suntem spirite libere, Jude”, a zis, dar după un an ea s-a hotărât să-i forțeze mâna. Să rămână gravidă. Uitând de rușine. Atunci o să se însoare cu ea.

Arunca anticoncepționalele în chiuvetă în fiecare dimineață și, când nu i-a venit ciclul, i-a spus că va fi tată. El arăta de parcă urma să izbucnească în plâns.

„Însărcinată? Cum poți fi? ziceai că iei pastile”, a zis.

Ea a mințit cu ușurință, spunându-i că trebuie să fi uitat să ia una ori avusese un deranjament la stomac. Și i-a spus că e fericită că e însărcinată. Spera că va fi și el. Dar pentru Charlie nu era așa de simplu.

Arăta de parcă era gata s-o zbughească pe ușă, zicând că nu-i sigur că e pregătit pentru asta. Ba chiar a sugerat să scape de copil.

Ea a simțit cum clocotește de indignare la acest gând și a zbierat: „Nici vorbă!

Păstrez copilul”.

Pentru a suta oară, Jude s-a întrebat cum ar fi fost viața sa dacă ar fi urmat sugestia lui Charlie. Dacă ar fi scăpat atunci de copil. Dacă nu l-ar fi convins, spunându-i că va fi cel mai grozav tată și nu l-ar fi îmblânzit cu sărutări.

Prea târziu pentru „ce-ar fi fost” , și-a zis. Câștigase prima bătălie cu Charlie și a trebuit să se împace cu urmările.

Lui i-a trebuit o vreme ca să se deprindă cu ideea, dar au fost zile în care îi mângâia burta și i se alătura la sporovăială despre nume și viitor. Dar pleca din ce în ce mai des. În turneu, a zis. Nu știa sigur dacă minte sau nu, dar a hotărât că nu vrea să știe. Se întorcea întotdeauna la ea, și se convinsese singură că o să