pe Emma. Și nu voia s-o lase în grija altcuiva. Avea nevoie de ajutor.

Părinții ei știau că Emma s-a născut, dar preferaseră să stea deoparte, semnalându-și dezaprobarea față de alegerile făcute de fiica lor printr-o tăcere răsunătoare. O să se ducă la ei. N-aveau cum să-i reziste primei lor nepoate.

Când le-a apărut la ușă cu o valiză și cu Emma în cărucior, mama și tatăl au tratat-o în stilul „mai mult triști decât supărați”, cu un sărut rigid pe obraz și un șir de țâțâieli. Mama a stat țâfnoasă toată dimineața, dar Jude s-a făcut că nu vede.

Prânzul a fost oribil. Aveau carne – o halcă de vită în sânge –, și mama a ridicat din umeri când fiica sa vegetariană și-a pus în farfurie conopidă.

— Ei bine, nu știam că vii, a zis.

A urmat o tăcere apăsătoare. Jude s-a trudit s-o umple, vorbind despre copil, despre munca sa, despre ce frumos arăta grădina.

— Deci, Judith, unde-i tatăl? a zis mama, pe când îi întindea vasul cu cartofi copți.

— A plecat, mamă, a zis Jude, fără amănunte.

— Pricep, a zis ea. Și cât stai aici?

— Încă nu știu, mamă, a zis Jude.

— Copilașul are nevoie de stabilitate, și n-o să prea aibă parte de asta dacă o-ntinzi iar.

— Deirdre, a zis tatăl, cu o notă de avertizare în voce. Nu-i momentul pentru această conversație.

Jude i-a adresat un mic zâmbet de mulțumire.

— Ei bine, și când e momentul potrivit? Nu ia legătura cu noi de luni întregi, rămâne însărcinată și dă cu piciorul unei cariere foarte bune, după care se arată

aici și se presupune că trebuie să ne purtăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic?

Pentru numele lui Dumnezeu, Judith! Nu-ți poți închipui câtă nefericire ai stârnit. N-am mai dormit de luni întregi.

Jude a împuns cu furculița un cartof.

— Nu încercam să te fac nefericită, mamă. Am luat o hotărâre greșită. Putem să lăsăm lucrurile așa? Acum există un copilaș la care trebuie să ne gândim. Poți să-mi dai morcovii, te rog?

Și, învățată să fie politicoasă chiar și în toiul unui scandal, mama ei i-a întins castronul, cu fața ca un nor de furtună.

VP - 133

45. Joi, 12 aprilie 2012

KATE

L-a sunat pe inspectorul Sinclair dimineața devreme, dornică să audă

noutățile despre anchetă înainte de ședința de știri a redactorului-șef. Spera că

polițistul o să aibă ceva pentru ea. După începutul șovăielnic, se împrietenise la cataramă cu inspectorul. Avusese grijă să fie așa. Era o poveste care putea să

dureze mult, și avea de gând să-l țină prin orice mijloace de partea sa.

Așa că a fost cuminte, nu s-a abătut de la ceea ce au discutat și a transmis publicului informațiile. Până acum fusese colaborare bună – inspectorul era mulțumit de reacția publicului declanșată de informațiile date cu lingurița în articolele din Post – mame care au născut odată cu Angela, surorile medicale care au ajutat-o la căutare, chiar și unul dintre polițiștii care au anchetat cazul.

Convorbirile lor au devenit mai amicale.

Kate știa acum că el are copii de aceeași vârstă cu ai săi și erau suporterii echipei Spurs.

— Bună, Andy, a zis. Scuză-mă că sunt așa matinală. Ce mai faci?

— Am avut și zile mai bune, Kate, a zis el, părând obosit.

— Îmi pare rău să aud asta. Ai avut o noapte grea?

— Nu. Nu chiar. A șovăit, și ea a lăsat tăcerea să-l silească să continue. Uite, a apărut ceva în cazul lui Alice Irving. Un soi de problemă. Putem vorbi neoficial?

— Sigur, a zis ea, cu creierul gata de acțiune. Problemă, Andy? Ce fel de problemă? E testul de ADN?

— Nu, nu. Compatibilitatea e solidă. Dar există o mare problemă în privința timpului.

Kate și-a scos carnetul. Neoficial acum, dar voia să noteze totul pentru mai târziu. În cazul în care se schimba ceva.

— Zi mai departe, a spus.

— După cum știm, Alice a fost luată pe 21 martie 1970, a zis inspectorul Sinclair.

— Da…

— Păi, n-a fost îngropată pe Howard Street decât în anii ’80. N-avea cum să

fie.

— Cum? De ce? De unde știi? a zis Kate.

VP - 134

— Legiștii zic că hârtia în care era înfășurat cadavrul e din anii ’80 – ceva legat de tușul tipăriturii, n-am în față detaliile –, și am cercetat istoria locului. Ar fi trebuit s-o facem mai devreme, dar compatibilitatea ADN-ului ne-a luat prin surprindere. Oricum, până la sfârșitul anilor ’70 casele aveau niște curți mici de ciment, nu grădini. Spatele curților dădea în sala și atelierele Boys’ Brigade28.

Clădirile au fost demolate de-abia în 1979, când casele au fost cumpărate de un antreprenor și grădinile au fost extinse. Așa încât cadavrul n-a putut fi îngropat până atunci.

Kate a simțit că i se pune un nod în gât.

— Peter, băiatul care a găsit cadavrul, zicea că erau fundații de ciment în grădină, și-a amintit. Tocmai le scoteau de acolo. Sub locul în care fusese ghiveciul.

— Da? O să vorbesc iar cu el, a zis inspectorul Sinclair, notându-și și el.

— Așadar, ce înseamnă asta, Andy?

Întrebarea de un milion de dolari.