— Presupun că înseamnă că trupul lui Alice trebuie să fi fost ținut altundeva timp de zece ani.

— Dumnezeule! Chestia asta devine de-a dreptul macabră.

Cine mai știe asta? și-a zis ea.

— Chiar așa, a zis el, adăugând, ca și cum i-ar fi citit gândurile: încă nu știe nimeni din afara echipei, Kate. Nu i-am spus încă nici Angelei. Vreau să fiu absolut sigur că nu-i nicio greșeală.

— Mi-ar plăcea să scriu asta, Andy.

— Da, pariez că ți-ar plăcea. Dar așteaptă până mâine, Kate. După aceea poți scrie cât poftești. Am nevoie de ajutorul tău ca să prezinți lumii acest nou aspect temporal.

— Sigur. Facem tot ce ne stă în puteri ca să ajutăm. Creierul ei funcționa la turație maximă. Cine locuia pe Howard Street după un deceniu? Unde ai ține un cadavru? Mulțumesc că mi-ai spus, Andy. O să păstrez informația până când ești gata. Vorbim mai târziu, a zis.

— Bine, a spus el.

•

Ea l-a sunat imediat pe Bob Sparkes. Piatra ei de încercare.

— Kate, a zis el. Sunt la volan. O să te pun pe difuzor.

— Bine. Singur?

— Da. De ce? Ce se întâmplă?

28 Organizație creștină de tineret fondată în Marea Britanie în 1883.

VP - 135

I-a spus în rezumat ce discutase cu inspectorul Sinclair și el a lăsat-o să

aștepte, cât a întors lucrurile pe toate fețele.

— Cadavrul ar fi putut să fie ținut oriunde în țară timp de zece ani. Asta aruncă iar în aer întreaga anchetă. Putea să fie cineva care locuia deja în casă și care trebuia să mute cadavrul, sau cineva care s-a mutat acolo și a adus cu sine cadavrul.

— Sau unul dintre muncitorii care au demolat cabana Boys’ Brigade? a adăugat Kate.

— Toate posibilitățile. Bietul Andy Sinclair. Angela știe?

— Încă nu. Mă bucur că nu-s eu cea care îi spune.

— Sau eu, a zis Sparkes. Ținem legătura, Kate.

Și dus a fost.

Joe a apărut când ea punea jos telefonul.

— Ai venit devreme, Kate, a zis. Am ratat ceva?

— Așa s-ar zice, Joe. Stai jos, i-a spus, încetișor. S-au încurcat un pic ițele cu Alice.

— Ce? a bălmăjit Joe, trăgându-și scaunul mai aproape de Kate, ca să audă.

Ce s-a întâmplat?

— Trebuie să ajungem rapid la anii ’80, Joe. Alice a fost îngropată pe Howard Street în anii ’80, nu 70. Dar nu trebuie să mai știe nimeni acum. Andy Sinclair mi-a spus în dimineața asta, dar încă e neoficial.

Joe s-a lăsat pe spătarul scaunului.

— Dar n-a fost omorâtă în anii ’80?

— Nu, altfel am avea cadavrul unui copil de zece ani, nu?

— Firește, firește, a zis el. Gândeam doar cu glas tare. Atunci, unde a fost cadavrul timp de zece ani?

— Exact, a zis Kate. Și cine l-a îngropat pe Howard Street? Hai să ne concentrăm pe asta.

— Păi, nu poate să fie Marian Laidlaw, a zis Joe. Am căutat-o aseară în registre și a murit în 1977.

— Doamne, era tânără. Ghinionul naibii! a zis Kate. Mă rog, a fost o ipoteză

cam improbabilă – Len Rigby spunea că ea avea un alibi –, dar ar fi ieșit un articol grozav dacă ea ar fi mărturisit după toți anii ăștia. Deci, cine trăia în acea vreme?

— Barbara, a zis Joe. Locuia atunci într-una dintre casele alea.

VP - 136

46. Joi, 12 aprilie 2012

KATE

Apartamentul domnișoarei Walker era gol când au ajuns acolo, dar un bilet scris pe hârtie dictando flutura pe ușă, spunându-le vizitatorilor că a plecat la cumpărături. „Mă întorc până la ora trei”, scrisese ea.

— Sfinte Sisoe, ar fi putut la fel de bine să adauge: „PS: Serviți-vă cu ce poftiți”, a zis Kate, luând biletul de pe ușă și îndesându-l în buzunar.

Începuse să burnițeze, și Kate a pornit spre bistrou.

— O să se întoarcă în douăzeci de minute, a zis.

Graham, patronul, a râs când i-a văzut.

— Nu puteți sta deoparte, nu? Și a strigat către spatele barului: Toni, s-a întors presa!

— Soția ta? a întrebat Kate.

— Da, eu sunt aia, a zis patroana, ivindu-se din camera din spate. Graham zice că ești jurnalistă, a zis, ca și cum ar fi fost un soi de taină rușinoasă. O specie aparte.

Kate a tăcut, așteptând obișnuita remarcă sarcastică. Se schimbaseră