Joe a numărat fără să se grăbească.
— Doisprezece, a zis. Nimeni nu s-a mutat de acolo sau acolo. Cupluri căsătorite, cred, cu copii adulți, poate.
— Grozav, a zis ea. Vreun nume cunoscut? Laidlaw, de exemplu?
— Nu. Una dintre familii se numea Smith, la numărul 65.
— Fir-ar să fie, a zis ea, prea tare, speriindu-l pe bărbatul care citea The Times la masa de alături. Scuze, a spus ea, doar din buze.
— Vreun nume neobișnuit? l-a întrebat pe joc. Smith e un coșmar.
— Speering, Brown și Walker, a turuit el.
— Bun, a zis ea, cercetându-și însemnările. Am două astfel de familii la începutul anilor ’70. Dar totul se schimba. Uite, până în 1974 sunt șase nume diferite la numărul 63 – și sunt toate persoane singure. Oamenii se mutau acolo cam la fiecare doi ani.
— Cei de la numărul 81 nu par prea interesanți, a zis Joe. E același cuplu pe tot parcursul anilor ’60.
— Și apoi niciun nume, presupun. Femeia care a sunat a zis că locuiau ilegal sau așa ceva, așa că probabil nu există o urmă oficială. O să întrebăm. Avem deja cât putem duce.
Joe a urmărit cu degetul pagina.
— Sunt o mulțime. Cum o să-i găsim?
— Nu-i nevoie să-i găsim pe toți. Doar pe unii. O să vezi. Găsești o persoană, și ea te duce la altele. Ai un pic de încredere, Joe.
Kate și-a pus în ordine însemnările minuțioase și Joe a fotografiat paginile cu telefonul mobil.
VP - 107
34. Joi, 5 aprilie 2012
KATE
Angela arăta cumva altfel când a ieșit pe ușile rotative. Arăta mai bătrână.
— Testele au fost făcute. Acum nu mai trebuie decât să așteptăm, i-a spus lui Kate. Mă simt sleită de puteri.
Kate a luat-o de braț și i l-a strâns un pic.
— E un lucru mare pe care l-ai făcut, Angela. Ești foarte curajoasă. Haide, o să bem o cafea și o să-mi povestești.
Joe s-a oferit să-i care geanta cu documente și a luat-o înaintea lor, privi în spatele lui Westminster Abbey, spre cafeneaua pe care o alesese mai devreme Kate.
Angela s-a lăsat să cadă pe scaun și a cuprins ceașca în palme, să se încălzească.
— Oare am făcut ce trebuie, Kate? a zis, în cele din urmă. Nu sunt sigură
acum că vreau să aflu răspunsul. Sunt speriată.
— O să fie greu, indiferent ce vor găsi, a zis Kate, aplecându-se în față. Dar, cel puțin, e o șansă ca așteptarea să se termine.
Angela a încuviințat din cap.
— Da, asta e adevărat. Am nevoie să se termine. Mă ucide. Încetul cu încetul.
Joe a împins spre ea un pachet de biscuiți.
— Ia unul, Angela, a zis.
Nu știe ce altceva să facă, și-a zis Kate. Presupun că n-a mai avut de-a face până acum cu durerea.
— Mulțumesc, dragă, a zis Angela și a luat unul. Îmi pare rău că sunt atât de pesimistă, a adăugat.
— Ba nu ești, Angela, a zis Kate. Ceea ce simți e perfect firesc. Nu știu cum ai izbutit să reziști în toți anii aceștia. Ești uimitoare.
Joe a încuviințat energic din partea cealaltă a mesei, iar Angela a zâmbit pe jumătate.
— Vrei să-ți spun ce am făcut, Joe și cu mine? a zis Kate, urnind discuția.
— Da, te rog, a zis Angela și a ridicat biscuitul de pe farfurioară.
— Am căutat oamenii care locuiau pe Howard Street, unde a fost găsit copilașul, a zis.
— Din anii ’60 și ’70, a secondat-o Joe.
VP - 108
— Vrei să te uiți la lista de nume pe care o avem, să vezi dacă recunoști pe cineva, Angela? a zis Kate. Poți să refuzi, a adăugat.
