Scena cu strigăte s-a încheiat în câteva secunde – întotdeauna era așa, așa mergeau lucrurile la ei –, dar tăcerea a durat mult mai mult. Aceste certuri rare îi lăsau pe amândoi zguduiți și neputând să se gândească la altceva.
Angela a fost cea care s-a ridicat prima din pat, și-a pus capotul și s-a dus să
facă ceai.
•
Când a venit ziua de luni, se declarase o pace morocănoasă – nepoții i-au silit să se poarte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nick o ținuse de mână când au mers până la terenul de joacă de pe stradă, și ea i-a făcut la cină friptura preferată.
— Pa, iubito, a zis el în acea dimineață și a sărutat-o în creștet.
— Te sun mai încolo, a zis ea.
A încercat să stea liniștită și să-și citească revista. Dar nu putea înainta, se bloca la o frază, aceleași cuvinte, iar și iar. A făcut căni cu ceai care s-au răcit, înșiruite lângă ea. I se părea că-și aude inima cum bate.
Nu-i spusese lui Nick când aveau să vină rezultatele testului ADN – nu făcuse precizări. Trebuia ca mai întâi să se descurce ea cu ele.
Spuseseră că rezultatele vin în două zile. Cei de la poliție. Sigur au spus asta.
Și acum trecuseră două zile. Mă rog, patru, dacă le pui la socoteală pe cele din weekend. Dar ei nu le-ar pune, nu? Așadar, joi și vineri – și acum luni. Trebuie să
sune azi.
A verificat din nou dacă telefonul nu s-a deconectat sau n-a trecut în modul fără sunet. Ecranul alb o privea acuzator. A sunat-o pe Kate.
— Bună, mă întrebam dacă ai auzit ceva, s-a auzit spunând.
Kate nu auzise, dar a spus că o să sune ca să afle cum merg lucrurile.
Angela s-a așezat, cu telefonul în mână.
Când l-a auzit sunând, peste cinci minute, a scos un țipăt și a închis, pentru că
bâjbâise și apăsase tasta greșită. Telefonul a sunat iar imediat.
— Kate? Te rog să mă scuzi. Ce au zis?
— Au zis că, probabil – și n-au vrut să promită nimic, doar probabil, Angela –
vor avea un rezultat mâine, a zis Kate.
Angela a strâns mai tare telefonul.
VP - 114
— Spuseseră două zile, Kate. Asta înseamnă trei! Au spus dacă este deja vreun indiciu?
— Nu, mă tem că sunt foarte zgârciți cu informațiile. Uite, știu că trebuie să
fie groaznic, dar trebuie să așteptăm, Angela.
Angela știa că are dreptate, dar ideea de a aștepta încă o zi îi provoca o stare de rău.
— Ce-ar fi să te duci să faci ceva? Mergi prin magazine, sau să te vezi cu o prietenă, a zis Kate. Doar să ai tot timpul telefonul la tine, ca să te pot găsi.
— Da, poate. Mă suni de îndată ce afli, bine? Promite-mi, a zis Angela, urându-se pentru că părea atât de insistentă. Atât de disperată.
— Cu siguranță, a zis Kate.
36. Luni, 9 aprilie 2012
KATE
Scotocea de zor prin geantă – „prăpastia fără fund”, cum îi ziceau Steve și toți fotografii cu care lucrase căutând un pix care chiar scrie când telefonul a sunat a doua oară.
A apărut numele lui Bob Sparkes, și și-a azvârlit geanta pe podea.
— Bob, a zis, prea tare.
— Scuze, te-am prins într-un moment prost? Să te sun mai târziu?
— Nu, nu, a zis Kate. Scuză-mă, e cam nebunie pe aici. Ce mai faci?
— Bine. Tocmai m-a anunțat inspectorul Sinclair. Există compatibilitate.
O fracțiune de secundă n-a fost sigură că a auzit bine.
Nicio introducere, niciun preambul. De-a dreptul.
