Derulez în jos capitolul la care lucrez și notez primul nume peste care dau.
„Alo, sunt Anne Robinson și am locuit pe Howard Street”. Încerc, să văd cum sună. „Știați că era pe stradă o casă cu drogați? Cred că pruncul era al unuia dintre ei”.
Sună artificial, a scenariu, așa că mai încerc o dată, făcând totul să sune mai firesc. „Alo”, zic iar, și sună și mai forțat.
„Of, las-o baltă”, zic și arunc pixul în partea cealaltă a camerei.
Dar știu că am s-o fac. E o idee bună. Ea o să caute bieții copii de la numărul 81. De când i-a pomenit Jude, am încercat să mi-i amintesc, dar nu-i revăd în minte decât ca grup, nu pe fiecare în parte, cu părul lor murdar și cu brațele ca niște bețe tatuate cu urme de înțepături. „Morții vii”, le zicea Will.
Și dacă pune întrebări? îmi zic, rozându-mi pielea din jurul unghiilor. Încep să
scriu amănuntele pe care mi le amintesc. Era o fată pe nume Carrie. Au stat acolo ani întregi. Sau părea că au fost ani. Au plecat înainte să plec eu, prin 1985, cred. Proprietarul i-a dat afară într-o dimineață devreme. Toate catrafusele lor erau pe trotuar – căni ciobite, pungi din care se vărsau macaroane, cearșafuri pătate și sarafane vechi. Drogații n-au luat cu ei nimic.
Toate au rămas acolo până când au venit gunoierii și le-au azvârlit cu lopețile în camion. Uitasem toate astea până azi. Le pusesem deoparte, împreună cu celelalte.
VP - 100
Bun, am povestea. M-am cicălit singură să mă întorc la treaba pe care o aveam de făcut. Am format numărul de la Daily Post și am așteptat.
— Daily Post, cu ce vă pot fi de folos? a ciripit o femeie.
— Ăăă, pot să vorbesc cu Kate Waters, vă rog? am răspuns, sunând deja a impostoare.
— Vă fac legătura.
— Alo, Kate Waters, spune o voce.
Și iată că începe.
Fraza mea de început, șlefuită cu migală, îmi piere din minte și bâlbâi „Alo, sunteți Kate Waters”, cu toate că deja a spus asta.
— Da.
Vocea e acum mai seacă.
— Îmi pare rău, n-am mai vorbit niciodată cu un reporter, bolborosesc eu.
— E în ordine, zice ea. Cu ce vă pot ajuta, ăăă…?
O clipă nu-mi amintesc numele pe care l-am ales, apoi trântesc:
— Anne. Anne Robinson.
— Așadar, Anne, cu ce te pot ajuta?
— E vorba de copilașul de pe șantierul de construcții, zic eu, și aud un „Oh”
șoptit. Știți, am locuit pe Howard Street.
— Da? zice ea. Când a fost asta, Anne?
— Păi, de la începutul anilor ’70 până la jumătatea anilor ’80. V-am citit articolul săptămâna trecută și m-am gândit să vă sun.
— Mă bucur tare mult că ai făcut-o, Anne, zice ea.
Îmi rostește tot timpul numele și de fiecare dată gândesc: Cine-i Anne?
— Câți ani aveai pe atunci? Articolul ți-a deșteptat o amintire, Anne? adaugă
ea.
— Cam așa ceva, zic eu. Nu trebuie să par prea sigură. Eram adolescentă
când am plecat. Locuiam cu chirie, mama și cu mine. Îi spun prea multe. Adaug amănunte care nu sunt pe carnetul meu. Trebuie să mă țin de plan. Pe stradă
era o casă plină de drogați – luau heroină și alte chestii –, și mă întreb dacă n-ar putea avea legătură cu asta. Cu copilașul.
— Aha. E foarte interesant. La ce număr locuiau? Cunoșteai pe vreunul dintre ei? Îți poți aminti vreun nume?
Întrebările se înghesuie în fața mea, iar eu stau și respir adânc, în vreme ce ea continuă să sape în minciunile mele.
— Mi se pare că era acolo o Carrie, îi spun. Dar nu vorbeam cu ei. Nimeni n-o făcea, de fapt. Au fost alungați din casă de proprietar când vecinii s-au plâns de mizerie și de miros.
VP - 101
— Care vecini? întreabă Kate.
— Nu știu sigur, zic eu.