— Nimic, a zis Joe, cu obrajii în flăcări. Mick face pe nebunu’.

•

Domnișoara Walker nu era acasă și utilajele de pe șantier erau oprite.

— Prânzul, a zis Kate. Hai să mergem la bistrou să-l așteptăm pe Mick – nu durează mult.

Bistroul Royal Oak era un furnicar de pufoaice jilave și o pădure de brațe se agitau către chelneri.

— N-o să reușim să căpătăm ceva de băut, a zis Kate. Hai să ne așezăm și să

sperăm că înghesuiala se termină rapid.

Joe a râs.

— Pun pariu că pot să fac rost de ceva, a zis.

În sfârșit, era în elementul său.

— Bine, du-te, atunci. Ce vrei să bei, Angela?

— Un suc de portocale, te rog, a zis, potrivindu-și haina sub ea, pe când se cocoța pe un scaun.

— Eu o să iau apă carbogazoasă – și adu niște chipsuri. Probabil că mori de foame, Angela, a adăugat Kate.

Joe s-a aruncat în învălmășeală și peste cinci minute a ieșit la iveală cu o tavă

cu pahare și trei pungi de chipsuri sărate.

— Sunt impresionată, a zis Kate, și Angela a râs împreună cu ea. Acum, lecția a doua despre cum să fii reporter…

— De fapt, a zis Joe, a fost mai ușor decât am crezut. Patronul te-a văzut și m-a servit primul.

Kate a zâmbit și a ridicat paharul către bărbatul din spatele barului. El i-a făcut o plecăciune.

Când Mick a dat năvală înăuntru, i-a ochit și s-a oprit întâi la bar, vărsând un pic de bere din halbă când a pus-o pe masa nebăutorilor.

— Bună, Kate, a zis. Cum merge?

Kate a prezentat-o pe Angela și el i-a strâns mâna cu căldură.

A fost tăcere, cât a luat el o înghițitură lungă din bere, apoi conversația a început iar. Kate se tot uita spre ușă, prin spatele Angelei, căutându-l pe John, supraveghetorul. Aveau nevoie de ajutorul lui ca să facă fotografii pe locul în care fusese îngropat copilașul.

VP - 110

John a intrat după zece minute și a dat din cap către Kate când ea s-a ridicat să-l salute.

— John! l-a strigat. Ce bine că te văd. Pot să-ți ofer ceva de băut?

El a încuviințat din cap.

— Nu zic nu. Ți-am văzut articolul.

— Da. Peter e un tip tare drăguț, a zis ea. Ce mai face?

— Bine, cred. A fost mulțumit de ce ai scris, a zis supraveghetorul, și Kate a zâmbit.

— Mă bucur cu adevărat. Uite, mă întrebam dacă ți-aș mai putea cere o favoare…

A fost nevoie de două shandy-uri și un pachet de alune ca să-l convingă, dar până la urmă a acceptat.

— Aveți cinci minute până să înceapă iar lucrul, a zis. Și vreau să zic exact cinci minute.

Ea l-a strâns de braț.

— Sigur. Doar să-mi iau fotograful.

Mick nu putea suferi să-i zică „fotograful meu”.

— Nu-s afurisita ta de maimuță, a șuierat, când ea s-a întors la masă.

Și ea le-a făcut cu ochiul lui Joe și Angelei, în eventualitatea în care auziseră.

— Nu în fața copiilor, a șuierat, la rândul său, pe când mergeau spre ușă.

•

Angela pozase, crispată, în noroiul răscolit, alături de banda poliției din jurul mormântului. Kate se așteptase să plângă, dar ea nu făcuse altceva decât să

stea acolo, cu mâinile încleștate în față, cu ochii măriți și mișcându-se tot timpul.

Mick a vorbit cu ea cât a făcut fotografiile, liniștind-o și asigurând-o că o să se termine totul repede.

Dar Kate știa că nu va fi așa. Mai era drum lung de străbătut. Urmărea scena, observând suferința de pe chipul Angelei, părul ciufulit de vânt, dârele de noroi de pe pantaloni, ocheadele temătoare aruncate spre banda care marca ultimul loc de repaus al pruncului. Acestea erau amănuntele pe care vor vrea să le afle cititorii, care îi vor aduce direct în locul în care stătea Kate. Încă nu putea să

scrie, dar avea totul în cap.

John a apărut din cabina lui după cincisprezece minute și le-a strigat să se oprească.

— Utilajele pornesc. Trebuie să plecați.

VP - 111

— Încă una doar, frate, a strigat Mick – strigătul tradițional al fotografului – și a tras încă o rafală de fotografii cu Angela care se aplecase peste bandă, ca să

atingă pământul.

— Acum, te rog! Frate! a strigat iar John.