Ea și-a dat seama că rostea exact aceleași cuvinte pe care le folosise când l-a pus în fața faptelor.

Se poticnise și atunci. Reușise să o convingă. O convinsese că pot repara stricăciunile.

Și ea se temuse prea tare de alternativă ca să zică nu. Viețile lor erau atât de strâns împletite; nu vedea vreo cale de a le despleti. Singurătatea unei existențe fără Nick se căsca în fața ei, și s-a hotărât să îngroape ofensa și durerea. N-a rostit niciodată numele femeii, nici măcar în gând. Aceasta nu avea chip – faptul că n-o văzuse niciodată era de ajutor – și nu avea nume. O nimeni care-l ispitise pe idiotul ei de bărbat după o noapte de băutură cu băieții.

N-ar fi aflat niciodată dacă nu i-ar fi dus haina la curățătorie. Din obișnuință

întorsese pe dos buzunarele și dăduse peste un pachet de Durex gol.

— A fost o singură dată, Angie, plângea el. Eram beat și prost. Te rog să mă

ierți. Vă iubesc atât de mult, pe tine și pe Patrick.

— Hai să mai facem un copil, i-a șoptit el în pat, după câteva săptămâni. Ți-ar plăcea, Angie, nu? Ne-ar face să fim din nou apropiați.

Și a fost concepută Alice. Liantul căsniciei lor.

Necazul era că nu știa dacă el o mai făcuse până atunci – sau va continua să o facă. Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba îi tot răsuna în cap când el venea acasă târziu sau dădea o fugă în oraș pentru o oră. Dar, dacă a făcut-o din nou, a avut mai multă grijă.

Angela a deschis ochii când Nick a ajuns la capătul mărturisirii. Inspectorul ședea pe marginea fotoliului, cântărind fiecare cuvânt.

— De ce nu ne-ați spus asta mai înainte, domnule Irving?

— Nu mi-am închipuit că ar avea de-a face cu Alice, a zis Nick.

— Și femeia cu care ați avut aventura, cum ziceți?

Angela a închis iarăși ochii.

— Marian, a zis Nick.

— Numele de familie?

— Nu l-am știut niciodată, a zis el. V-am spus, a fost o greșeală la beție. Ea nare nimic de-a face cu noi și cu copilașul nostru. De ce mă întrebați? De ce scormoniți toate astea?

VP - 92

— Trebuie să cunoaștem tot fundalul, domnule Irving, a zis detectivul.

Trebuie să știm totul.

29. Luni, 2 aprilie 2012

KATE

Len Rigby muncea în grădină când Kate și Joe au ajuns la el acasă, smulgând buruieni și azvârlind pe furiș limacși în gardul de lemn câinesc al vecinului. A ridicat ochii, clipind din pricina soarelui, când și-a auzit numele.

— Domnul detectiv inspector Rigby? a zis Kate, aplecându-se peste zidul de cărămidă.

— Cine vrea să știe? a mârâit el, și a încercat să se ridice sprijinindu-se de pervazul ferestrei.

— Dați-mi voie să vă ajut, a zis ea, deschizând deja poarta din fier forjat și pornind pe alee. Sunt Kate Waters, de la Post.

— Nu, zău? a zis el, adăugând: Mă descurc, mulțumesc, când ea s-a apropiat.

Kate nu l-a ascultat și i-a întins mâna.

— Sper că mă puteți ajuta în privința unuia dintre cazurile dumneavoastră

vechi, domnule inspector Rigby. Vă promit să nu vă răpesc prea mult timp.

El a râs și i-a îngăduit lui Kate să-l pună pe picioare, adăugând:

— Timpul este ceea ce am din belșug. Îi zic doamnei Rigby să ne aducă ceva de băut.

I-a condus pe Kate și pe Joe până la sera aflată în spatele casei și a dispărut ca să-și înștiințeze soția de prezența lor.

— Acum, ce vreți să mă întrebați? a zis după ce s-a așezat într-un fotoliu din ratan.

— Alice Irving, a zis Kate.

N-avea rost s-o ia pe ocolite. Putea să vadă că inspectorul Rigby e un tip dintr-o bucată.

— A, a zis el, luând din mâna soției o cană și așezând-o cu grijă pe măsuța asortată. Mulțumesc, dragă.

— Bebelușul Alice, spitalul din Basingstoke. Dispărută fără urmă. N-a fost găsită niciodată, a zis, mergând înapoi în anul 1970. Un caz foarte ciudat, a adăugat.

— În ce fel ciudat? a întrebat Kate.

VP - 93

— Păi, n-a fost niciun martor în afară de mamă. Într-un spital plin de lume ca acela. Îmi amintesc că am vorbit cu mai mult de o sută de oameni care erau în clădire în seara aceea – mame, vizitatori, surori medicale, cei cu curățenia, medici, voluntari, bărbații de la întreținere –, dar nimeni n-a văzut nimic. Așa că

nu ne-am putut baza decât pe povestea mamei în privința momentului în care a dispărut pruncul. Am avut întotdeauna îndoieli în privința ei. Angela. Era o tipă

foarte rezervată, iar bărbatul ei călcase pe alături.

— Zău? N-am citit așa ceva în tăieturile din ziare, a zis Kate, aplecându-se în față.

— N-am dat asta publicității, a zis el, sorbind din ceai. Am trecut-o sub tăcere în vreme ce-l cercetam pe soț – Nick, nu-i așa? –, dar n-am găsit nimic. Și el, și Angela și-au menținut ferm declarația. Și, firește, nu s-a găsit vreun cadavru. De-asta sunteți aici? A apărut ceva nou?

— S-ar putea, a zis Kate, prudentă. Scheletul unui copilaș a fost găsit pe un șantier de construcții din Woolwich și vreau să văd dacă ar putea fi vreo legătură.

— Aha. Woolwich, a zis el, rostogolind cuvântul prin gură. Nu, nu-mi vine în minte nicio legătură. Păi, există o legătură militară – știți, soțul era în armată.

Dar a trecut o viață de când s-au întâmplat toate astea, și la vârsta mea mă

ramolesc rapid.