— Au fost, dar nimeni n-a văzut nimic, a zis Angela. Era ca și cum ar fi intrat în pământ. A stat un pic, apoi a adăugat: Știi, desigur, că au venit la noi după
vreo două săptămâni și m-au întrebat ce simțeam în legătură cu Alice.
— Ce simțeai? De ce? Despre ce era vorba? a zis Kate, știind foarte bine despre ce era vorba. Ce groaznic trebuie să fi fost pentru tine!
VP - 75
Angela s-a arătat recunoscătoare pentru comentariu și a încuviințat din cap.
— Așa mi-am zis și eu. Dar mă gândesc că una dintre asistente trebuie să fi zis ceva despre mine. Eram atât de amețită de medicamente după naștere, că
nu știam ce fac, zău. Poate că n-am părut destul de maternă. Poliția mă tot întreba de ce am lăsat-o singură.
— Ce ai zis? a întrebat Kate.
— Am zis că dormea și părea să fie în siguranță.
— Firește, a zis Kate. Doamne, dacă pruncul tău nu-i în siguranță într-o maternitate, unde ar putea fi?
Lacrimile curgeau pe fața Angelei, și Joe a pescuit din servietă un pachet de șervețele și i l-a dat.
— Ce crezi că s-a întâmplat cu ea, Angela? a zis Kate.
Femeia și-a înfășurat un șervețel în jurul încheieturilor mâinii și a închis ochii.
— A luat-o cineva. În cele zece minute în care am fost plecată din cameră, cineva a intrat, a luat-o din pătuț și a dus-o.
— Cine crezi că ar fi făcut așa ceva? a întrebat jurnalista.
— Nu știu, a zis Angela, răsuflând greu. Auzim despre femei nefericite și bărbați răi care iau copii. Dar nu știu cine a luat-o. Aș da orice s-o știu.
Cele două femei au stat o vreme, fără o vorbă, concentrându-se pe cafea.
Spre mirarea lui Kate, Joe a vorbit brusc.
— De ce credeți că bebelușul de pe șantier e Alice, doamnă Irving?
Kate și-a stăpânit iritarea. Avusese de gând să pună acea întrebare, dar nu-i putea spune nimic lui Joe de față cu intervievata. A încercat să-i arunce o privire de avertizare, dar el se uita țintă la Angela, imitând felul în care proceda Kate. Și Angela se uita cu blândețe la tânăr.
— Aveți vreo legătură cu Woolwich? a continuat el. Persoane care vă
cunoșteau?
— Aș vrea să pot spune da, a răspuns Angela. Dar n-am fost niciodată în Woolwich. Tot ce pot spune e că am avut o presimțire când am citit articolul din ziar. O puternică presimțire că e vorba de Alice. Știu că sună cam aiurea, dar asta este, a zis.
Kate a mârâit în sinea ei. Nicio legătură, niciun indiciu. Nu părea probabil să
fie copilașul din Howard Street.
Dar nu voia ca Angela să-i vadă dezamăgirea. I-a pus din nou mâna pe braț.
— Nu sună deloc aiurea, a zis.
VP - 76
25. Luni, 2 aprilie 2012
EMMA
Au trecut două săptămâni și nimeni nu mi s-a înființat la ușă. Îmi petrec mult timp – mult prea mult timp – uitându-mă pe fereastră, să-i văd venind pe acuzatorii mei. Poliția, presupun, dar sunt și alte posibilități. Ciudat, când mă
gândesc la poliție am o imagine demodată a unui bobby 20 care vine pe alee, cu un mandat de arestare în mână. Așa cum erau pe-atunci.
Uneori doresc să vină odată. Să-mi curme suferința. Dar n-a venit niciunul.
Stau la fereastră și încerc să mă silesc să mă întorc sus, la lucru. Trupul nu mă
ascultă. Am prins rădăcini în locul ăsta. Locul rușinii mele. Înapoi la începuturi.
Paul își face griji în privința mea. O văd în ochii lui, o aud în glasul lui.
— Când l-ai văzut ultima oară pe doctorul Făt-Frumos? m-a întrebat azi-dimineață.
Mica noastră glumă. Doctorul Făt-Frumos e doctorul Brenton – minunatul meu generalist –, dar porecla amuzantă face să fie mai ușor de vorbit despre
„starea” mea.
— De ceva vreme, cred, zic eu. Poate că o să fac o programare.
