— Liniștiți-vă, domnule Irving, a zis Rigby. Nu vrem decât să fim absolut siguri că avem amănuntele corecte. Vedeți, nu există decât un martor, și trebuie să

verificăm totul.

— Un martor? Vreo opt sau nouă persoane au venit în goană când a strigat Angela.

— Dar asta a fost după ce ați zis că pruncul a fost luat, nu? i-a spus detectivul Angelei.

Ea n-a ridicat privirea.

— Ați zis că pruncul a fost luat? Ce dracu’ mai înseamnă și asta? a strigat Nick. Copila a dispărut. Cineva trebuie s-o fi luat. Ce sugerați, pentru numele lui Dumnezeu?

Angela și-a prins soțul de mână, dorind ca el să nu mai pună întrebări al căror răspuns ea nu voia să-l audă.

Nick a privit-o pentru prima oară. Ea s-a întrebat ce a văzut, ce căuta să vadă.

Știa că plânge, dar era ca și cum s-ar fi văzut pe sine reacționând. Era ca în clipele din camera de spital, după ce Alice dispăruse. S-a simțit cu totul detașată

după ce surorile au venit în goană. Șoc, a fost diagnosticul, dar n-a arătat bine în ochii poliției.

— De ce nu plânge? a auzit o polițistă șoptindu-i unei colege la ușa camerei de spital. Eu aș face ca toți dracii dacă pruncul meu ar fi dispărut.

Dar Angela nu putea juca acel rol. Toată energia ei era folosită ca să respire mai departe, ca să rămână, pur și simplu, în viață. Dar nimeni nu părea să

priceapă asta. Și iată-i acum pe polițiști sugerând că s-ar fi putut ca ea însăși să

se fi descotorosit de copilașul său.

VP - 90

— Domnule inspector, a reușit ea să spună, și el s-a aplecat în față, așezat în fotoliu.

— Da, doamnă Irving?

— Domnule inspector, am văzut-o ultima oară pe Alice în pătuțul ei când m-am dus să fac un duș. V-am spus asta când ați venit la spital prima oară.

El a încuviințat.

— Și de ce ați lăsat copilașul singur, doamnă Irving?

Nu-i mai pusese până atunci întrebarea asta. Ce soi de mamă ești?

— Un duș. M-am dus să fac un duș. Ea dormea, a spus, cu glas întretăiat, Angela.

Detectivul s-a uitat la Nick.

— La ce oră ați plecat împreună cu fiul de la spital? a zis.

— De ce tot puneți aceleași întrebări? a zis Nick. Vocea îi era mai calmă, furia i se domolea. De ce?

Inspectorul Rigby și-a frecat palmele de genunchi.

— Trebuie să fim siguri că nu scăpăm nimic din vedere. Nu ne-ați ierta dacă

am face-o.

Angela a încuviințat din cap. N-ar fi putut să ierte așa ceva.

— Doamnă Irving, a spus inspectorul, readucând-o la întrebări. Care ați spune că erau sentimentele dumneavoastră pentru Alice?

În încăpere s-a lăsat tăcerea, spartă doar de respirația gâfâită a Angelei.

— Nu înțeleg ce vreți să spuneți, a zis ea, în cele din urmă. Ce simțeam pentru copila mea? O iubeam.

— O iubeați? a zis polițistul.

— O iubesc. De ce încercați să mă zăpăciți? a zis Angela.

— Și dumneavoastră, domnule Irving? Ce simțeați pentru Alice? a zis Rigby.

Cu tonul egal. Fără dramatism.

Nick s-a lăsat pe spate în fotoliu.

— La fel. Îmi pare rău, domnule inspector. Sunt foarte obosit; nu pot gândi limpede.

Vocea lui era plată și ostenită, și Angela a întins mâna și a prins-o pe a lui.

Inspectorul și-a dres glasul, încordat.

Mai e ceva, și-a zis ea, încleștându-se de marginea canapelei, ca și cum era gata să cadă.

— Am înțeles că ați avut probleme în căsnicie, s-a încumetat el.

Angela a ridicat privirea.

— Toate căsniciile au probleme, a zis, și a dat drumul mâinii lui Nick.

— Ce fel de probleme ați avut? a întrebat inspectorul Rigby cu blândețe.

VP - 91

— Mai bine întrebați-l pe Nick, a zis ea și a închis ochii.

Auzea vocea soțului ca din altă încăpere, poticnindu-se în vreme ce spunea că o înșelase.

— A fost o greșeală, domnule inspector, zicea el. O greșeală groaznică. O

aventură. N-a însemnat nimic.