S-a rățoit la fetiță pentru că zisese că tatăl ei e prinț, și doamna Speering a râs, crezând că e o glumă, dar a tăcut când a văzut că e o chestie serioasă.
Jude și-a amintit că Emma ridicase privirea, cât se poate de liniștită, și zisese:
„Te-am auzit spunând că îl chema Charlie. Ăsta-i numele unui prinț”.
Lui Jude i-a venit s-o zgâlțâie. Dar s-a abținut și i-a spus Emmei că tatăl ei nu era prinț. Nu era nimic.
Emma a fost distrusă, și Jude a bănuit întotdeauna că acela a fost momentul în care fiica ei s-a hotărât să afle adevărul.
După părerea lui Judy, adevărul era ceva prea supraapreciat. Putea fi atât de multe lucruri pentru oameni diferiți, i-a spus Emmei. Dar n-a izbutit decât să
alimenteze misiunea fiicei sale. Obsesia ei.
Judy ar fi vrut ca ea nici măcar să nu se gândească la tatăl ei. Nu făcuse nimic pentru ea, absolut nimic. Plecase de îndată ce a putut.
Dar, pe măsură ce creștea, Emma se agăța de orice figură masculină din viața lor – bărbatul din magazinul din colț, unul dintre profesorii de la școală, tatăl celei mai bune prietene pe care o avea, Harry. Și iubiții lui Jude. Născocea povești despre ei, își închipuia că sunt tatăl ei, și Jude trebuia să calce în picioare acele minciuni prostești și pe următoarele.
•
Zbârnâitul strident al soneriei a făcut pisica s-o zbughească sub canapea.
Jude a apăsat pe butonul care deschidea ușa pentru Emma și a simțit cum se încordează, așteptând-o să apară.
VP - 35
— Bună, Jude, a zis Emma, străduindu-se să se facă auzită peste mormăitul tânguitor al lui Leonard Cohen, și a sărutat-o pe obraz.
— Scuză-mă, îl dau mai încet, a zis Jude. Ascultam, așteptându-te. Nu te-ai prea grăbit.
— Nu-i decât douăsprezece și zece, a zis Emma, liniștită.
— A, da, am crezut că-i mai târziu, a zis Jude.
Își auzea iritarea din glas, și a încercat să se-nfrâneze. Nu așa plănuise să se întâmple. Își închipuia că vor sta la taifas la un pahar de vin, râzând, chiar, la vreo glumă stupidă pe care o împărtășeau. Ca prietenele. Dar iat-o cum se rățoiește imediat la Emma, ca de obicei. Dialogul lor părea că se desfășoară pe făgașuri săpate adânc, cu o prăpastie imensă între ele.
Frustrarea a ostenit-o și, pentru o clipă, și-a dorit ca Emma să nu fi venit. Dar i-a înmânat fiicei cadoul pregătit. Era o biografie a lui David Bowie, pe care o alesese anume.
— E minunat. Mulțumesc, a zis Emma și a îmbrățișat-o.
Jude a ținut-o în brațe o secundă prea mult și a simțit că fiica se desprinde prima.
— M-am gândit că o să-ți placă. Îți aduci aminte de posterul din camera ta? Îl sărutai înainte de culcare, îți aduci aminte?
— Da, a zis Emma, râzând. Prima mea iubire. Încă mai am posterul ăla.
— Nu, zău! Ar trebui să fie de-acum fâșii-fâșiuțe, a zis Jude.
— A intervenit un pic de scotch, a zis Emma.
Ce drăguț, s-a gândit Jude, ridicându-se să toarne vinul care stătea la rece, în frigider.
— Să pun masa, dacă tot m-am ridicat? a întrebat, și Emma a încuviințat din cap, uitându-se la fotografiile din carte.
În bucătărie, Jude a încălzit mâncarea și a pus-o în două farfurii.
— Mâncare de linte, a zis. Era preferata ta.
Emma a zâmbit și a șoptit:
— Mulțumesc.
Jude s-a uitat cum Emma plimbă mâncarea prin farfurie, așezând-o așa încât să pară că mănâncă. Înapoi la vechile tale șmecherii, s-a gândit. Dar a hotărât să
nu spună nimic.
Tocmai se pregătea să zică ceva, când Emma a spus, brusc:
— Ai văzut că a fost găsit scheletul unui copilaș pe Howard Street?
— Zău? a zis Judy. Taman pe Howard Street? Ce chestie oribilă. Unde l-au găsit? Pun pariu că era unul dintre drogații de la capătul străzii. Îți amintești de ei?
VP - 36
— Nu, a zis Emma. A, era casa aia cu toate gunoaiele și sticlele goale de lapte în față?
— Da. Cum ai auzit de asta? a întrebat Jude, turnându-și încă un pahar de vin.
— Era în ziar.
