VP - 40

— Ce ai cumpărat? Ceva drăguț? spune acum Paul, ridicându-se să pună

masa, și o clipă nu știu despre ce vorbește.

— A, nu, până la urmă nimic, zic, când îmi pică fisa, doar m-am uitat.

Și stau tăcută un moment. N-am fost la cumpărături.

Ar fi trebuit să iau metroul pe linia centrală spre vest ca să ajung la Pinner, dar n-am făcut-o. Am mers în direcția opusă. Îmi amintesc că mi-am spus: Nu mă duc acasă. De fapt, mă duceam, într-un fel. Mă întorceam pe Howard Street.

Călătoria a fost într-un fel de ceață, stațiile se arătau clare și apoi fulgerau înapoi în întuneric, urcam și coboram trepte de ciment în mulțimea de oameni ca să ajung la linia Jubileului și apoi în sus, din nou la lumina zilei, la Greenwich.

A durat mult până să vină autobuzul 472 spre Woolwich – E duminică, îmi tot spuneam. Mă uitam la afișajul digital care număra invers minutele până să pot urca în autobuz. Trei minute. Două minute. Acum.

Dar, când am ajuns acolo, nu mai era nimic. Molozul de pe Howard Street nr.

63 era îndărătul unui gard de sârmă, și nu puteam decât să stau acolo și să refac totul în minte. Când am fost în stare să merg mai departe, am văzut în spatele barăcilor constructorilor ceea ce fusese cândva grădina noastră. Am văzut banda pusă de poliție, cu un capăt desprins, fluturând, și pământul. Dar nu era nimic altceva de văzut. Și am plecat. Un chip, la fereastra uneia dintre casele de peste drum, mă urmărea. Mi-am vârât pumnii în buzunarele hainei și mi-am ținut capul aplecat.

13. Luni, 26 martie 2012

KATE

Era luni – „altă zi de trudă”, a spus Criminalistul, fără să se adreseze cuiva anume, când Kate a ajuns târziu. Nu era un început bun al săptămânii.

Terry îi arătase ridicarea din sprânceană care spunea Asta-i oră de venit? dar a hotărât să nu-l bage în seamă și să nu ofere nicio scuză. Așa că s-a dus la

„stația sa de lucru”, cum le spunea acum conducerea birourilor lor.

Kate s-a uitat în jurul camerei ca să vadă cine mai e acolo și a văzut că

responsabilul redacției politice era deja adâncit în discuție cu Simon, redactorul-șef. S-au auzit râsete zgomotoase, ca de puștani, în vreme ce responsabilul redacției politice spunea o poveste nesărată despre un membru al Cabinetului și VP - 41

șeful l-a bătut pe umăr. Părea încântat de sine. Stăpânul universului, a observat Kate.

Altfel, liniște și pace. Clămpănitul în surdină al tastelor și umerii încovoiați ai sclavilor online aveau să-l țină pe Terry fericit în continuare și să-l împiedice să

stea pe capul ei, spera. A intrat în program și și-a verificat e-mailurile. Se uitase deja la ele de pe telefon, dar nădăjduia că în cele zece minute scurse de atunci a apărut vreo reacție la articolul despre copilaș. O frântură de informație, poate, ca s-o propulseze mai departe. Dar nu era nimic.

Nu s-a ostenit să cerceteze mesajele vocale. Oamenii obișnuiau să-i telefoneze ca să-i spună povești și ponturi, ca să-și verifice ideile și să le treacă

mai ușor ziua. Acum totul era online. În unele zile nu era nevoie deloc să

vorbească direct cu cineva.

Kate a căscat. Din partea cealaltă a biroului, Criminalistul a căscat și el, amical.

— Apropo, Nina mi-a zis despre ultima restricție a lui Terry în privința cheltuielilor.

Nina, secretara redacției de știri, era izvorul tuturor informațiilor și toți reporterii o iubeau. Era acolo „de când Moise a făcut cunoscute poruncile”, spunea ea oricui, și se pricepea să treacă pe sub nasul directorului facturile de la hoteluri de patru stele, să-i acopere pe „băieții ei” când aveau necazuri acasă ori la lucru – „Sunt sigură că-i pe drum”, torcea ea la telefon către o nevastă

burzuluită sau către Terry. De asemenea, te putea face să ajungi într-o zonă de război cu o mașină închiriată și fără viză, fără măcar să clipească.

— Zice că Terry sună pe la restaurante ca să se asigure că angajații au mâncat acolo și că totalul de pe notă se potrivește cu însemnările lor. Moarte lui blanko este ținta lui luna asta. N-o să dureze.

Războiul cu cheltuielile reporterilor izbucnea periodic, de obicei când bugetul redacției de știri era pe sfârșite. Blanko – o factură în alb de la hotel sau o notă

de la restaurant care putea fi completată de reporter, cam ca un cec în alb – era ținta obișnuită.

Prezentarea de chitanțe ajunsese mai demult o adevărată artă – circulau o mulțime de zvonuri despre faptul că tiparnițele odraslelor lui John Bull12 erau folosite ca să producă chitanțiere întregi. Se adăugau apoi pete de cafea și insecte storcoșite, ca să le dea un aer de străinătate.

— Vai de mine! a zis Kate.

Amândoi și-au fixat ochii pe monitoare.

12 Personificarea națională a Marii Britanii, în special în caricaturi și alte lucrări grafice.

VP - 42

Kate se întreba ce ar pricepe un extraterestru din această scenă. Zeci de oameni care stau, izolați, în fața calculatoarelor, nu vorbesc între ei și nu se uită

unul la altul. Erau cam ca sufletele pierdute din cazinourile din Las Vegas, așezate ore în șir în fața mașinilor cu jocuri, cu ochii fără viață, apăsând mecanic butoanele în speranța câștigului cel mare. Alarmă! Se apropie responsabilul redacției de știri, și-a zis ea.

Terry avea pe chip un zâmbet cuceritor. Era clar că voia o favoare. Kate s-a prefăcut că e absorbită de ceva de pe ecran.

— Așadar, ai reușit să ajungi azi.

A încercat o abordare ușoară, dar tachinarea lui a aterizat cu un fleoșc pe podea.

— Îmi pare rău, Terry, probleme cu circulația, a zis ea, cu degetele zăbovind pe tastatură, ca și cum ar fi fost în mijlocul unei fraze.

— Da, da. E groaznic acolo, afară. Însă…

Uite-o că vine, și-a zis ea. Povara ucigătoare.

— Kate, redactorul-șef a pus ochii pe unul dintre noii reporteri tineri și vrea să-l iei sub aripa ta.

Ea l-a privit și a ridicat o sprânceană.

— Aripa mea? a zis, caustic.

— E absolut strălucitor, a zis Terry

Ea a simțit cum îi cade un bolovan în creștet. „Absolut strălucitor” era codul pentru „extrem de enervant”.

— Și tu ești cel mai bun reporter al ziarului.

Criminalistul și-a dres glasul, scoțând un mârâit de avertizare la auzul ofensei.