— Bine, du-te, atunci, zice. Te sun iar.
Las jos receptorul și ușurarea mă face să se-nvârtă casa cu mine. Dar știu că
n-am făcut decât să amân inevitabilul.
Telefonul sună iar peste cinci minute și, o frântură de secundă, mă gândesc să nu răspund. Dar trebuie s-o fac. Ea o să tot sune până dă de mine.
— Ce-ar fi să-mi faci o vizită? zice Jude, de parcă n-ar fi fost nicio întrerupere a discuției. Încă nu mi-ai văzut apartamentul, și sunt luni întregi de când nu ne-am întâlnit.
Reacționez pe loc. Vinovăție și rușine – gemenele catolice, și reacția mea pavloviană la fenta pasiv-agresivă a mamei mele.
— E cam greu. Încerc să termin cartea asta la termenul de predare.
— Bine, dacă ești prea ocupată. Trebuie să ții cont de priorități, presupun.
— Nu-i cinstit, zic. Sigur că munca este importantă pentru mine, dar și tu ești.
— Da, zice. Dar nu destul ca să petreci ceva timp cu mine. Nu-i nimic. Începe la radio un nou serial de duminică. N-o să mă plictisesc de una singură.
— Vin, vin, zic, redevenind o adolescentă îmbufnată.
— Minunat! zice Judy. Atunci prepar mâine un prânz de aniversare. Vine și Paul? E întotdeauna bine-venit, desigur, dar ar fi drăguț să fim doar noi două.
Sunt furioasă, în tăcere, în numele lui Paul, dar el oricum nu și-ar dori să fie acolo. S-a străduit din răsputeri s-o placă pe Judy, dar n-a izbutit.
„Admir intelectul mamei tale”, a spus, după ce s-a întâlnit prima oară cu ea, la un prânz deosebit de stânjenitor în Covent Garden. „Dar e hotărâtă să fie cea mai deșteaptă persoană din încăpere, nu-i așa?”
Mica lui răzbunare e să-i zică Judith – nume pe care ea nu-l poate suferi.
— De fapt, Paul e ocupat cu o zi a porților deschise, așa că o să fiu doar eu, oricum, zic.
— Atunci, ne vedem la douăsprezece. Să nu întârzii, zice. Avem multe de vorbit.
VP - 33
11. Duminică, 25 martie 2012
JUDE
Începuse să gătească mult prea devreme, așteptând cu nerăbdare sosirea Emmei, și simțea mirosul de mâncare afumată.
Când Judy a intrat în bucătărie, fumul de la lintea care fierbea încețoșase geamul. A smuls cratița de pe plita electrică și a pus-o pe marginea chiuvetei, gata să o încălzească iar când venea Emma.
S-a dus iar să se uite pe fereastra din salon. Umblând de colo colo. Fără
astâmpăr. Nu-și dăduse seama cu câtă nerăbdare aștepta să-și vadă iritantul copil unic. Trecuseră cel puțin șase luni de ultima oară – poate nouă. Nu știa de ce-și dă osteneala. Emma cu siguranță nu și-o dădea.
Din clipa în care a adus-o acasă pe Emma, a hotărât să aibă cu fiica sa o altfel de legătură decât cea încordată pe care o avusese cu propria mamă. A jucat cartea surorii mai mari, tratând-o pe Emma ca pe un adult și încercând să fie relaxată, dar asta a avut un rezultat catastrofal.
Adolescenții teribili. Jude și-a proptit fruntea de geamul rece, în vreme ce mintea i se umplea de imaginea Emmei zbierând și trântind ușile. Și tăcerea, pe când ea se îndepărta greoi pe Howard Street, cu două genți umflate care-i trăgeau în jos umerii. A simțit cum și umerii ei se lasă în jos și a închis ochii. Încă
mai simțea teama seacă, acră, pe când își vedea copilul cum se pierde în depărtare.
Trebuise s-o dea afară. Păi, nu-i așa? „Monstrul din mijlocul nostru”, spusese iubitul ei, Will.
Dar asta a fost atunci, și-a spus, cu hotărâre, în vreme ce îndoielile dădeau s-o copleșească iar. Acum Emma e mare. Amândouă am trecut de asta.
S-a concentrat pe clipele minunate pe care aveau să le petreacă împreună și a pus un CD cu Leonard Cohen ca să-și treacă timpul cu ceva, îngânând versurile răsuflate și aranjând cărțile și hârtiile în teancuri mai arătoase.
Dar peste cinci minute era iar la fereastră, uitându-se pe stradă să-și vadă
copilul.
„Aș vrea să ajungă odată”, a zis deodată Judy cu voce tare. În ultima vreme vorbea singură din ce în ce mai mult. Un obicei neplăcut, i se părea. O făcea să
pară cam nebună și bătrână, dar vorbele au țâșnit, pur și simplu, înainte să le poată pune stavilă.
Ciudat, cum se schimbă lucrurile.
VP - 34
Fusese o vreme când ar fi plătit să scape de Emma pentru o după-amiază. Era o mică moară neferecată, turuind de zor până ce pe Judy o apuca durerea de cap. Și o ținea una și bună cu tatăl ei. Ticălosul de tată al ei. E ironic, cum absența face inima să se înmoaie, și-a zis Jude. Inima neștiutoare.
Și-a amintit că Emma născocea povești despre el. El era întotdeauna eroul, desigur. Viteaz, blând cu animalele, chipeș, și o dată, când avea opt ani, într-o temă pentru acasă intitulată „Familia mea”, chiar membru al familiei regale.
Învățătoarea a chemat-o pe Jude și i-a spus că fiica ei are o imaginație impresionantă, dar trebuie să aibă grijă ca imaginația asta să nu se reverse în minciuni. Învățătoarea a numit-o doamna Massingham, cu toate că știa că nu e măritată.
Jude s-a întunecat la față amintindu-și cum s-a făcut mică sub dojană. Îi venea să-i sară la beregată învățătoarei, dar nu voia să atragă și mai mult atenția asupra sa. Sau a Emmei. Însă își amintea foarte clar cât de furioasă era pe când se întorcea acasă. Emma era peste drum, la doamna Speering, făcându-și lecțiile.
