Când sună telefonul, las să intre robotul. Dar o aud pe Jude lăsând un mesaj, vocea ei răsună în sus pe scări de la aparatul din hol, de parcă ar fi în casă. De parcă am fi înapoi pe Howard Street și mă strigă să mă scol, ca să merg la școală.

Știam că o să sune azi. E ziua mea de naștere – una dintre zilele în care mă

caută de când am început iar să vorbim. N-au trecut decât doi ani de când am avut marea regăsire și acum suntem mai degrabă ca niște verișoare îndepărtate, bâjbâind după un teren comun atunci când vorbim.

„Mai ții minte baia aia îngrozitoare pe care o avea bunica ta?” zice Jude, și eu îi țin isonul cu „Da, slavă Domnului că acea culoare avocado nu mai e la modă”.

Și râdem, și timp de câteva minute ne simțim apropiate. Dar asta nu ne ține laolaltă, jocul de-a „mai ții minte?”. Pentru că prea multe lucruri sunt interzise.

Așa că ne dăm telefon de zilele de naștere și de Crăciun, chestii de soiul acesta. E o obișnuință care ne îngăduie să rămânem în legătură cu ajutorul calendarului, nu al emoțiilor noastre.

Chestia e că m-am descurcat atâta vreme fără maică-mea, încât simt că n-am nevoie de ea, și sunt sigură că Jude simte la fel.

E ciudat, zău așa. Niciuna dintre relațiile mele nu e ca la alți oameni. Mama mi-e ca o verișoară, soțul mi-e ca un tată, iar pruncul meu… Păi, nu-i niciun prunc. Nu mă pot gândi acum la asta. Oprește-te!

Azi, sunetul vocii mamei mele mă face să mă înfior. Aștept până ce nu mai vorbește și abia apoi mă ridic și cobor să ascult mesajul.

„Emma, sunt Jude”, spune ea.

Nu-și zice niciodată „mama”. M-a pus să-i zic Jude de când aveam zece ani –

„«Mamă» mă îmbătrânește, Em”, a zis. „Oricum, e mult mai matur să-mi zici Jude”.

Nu mi-a plăcut. Era ca și cum s-ar fi rușinat că sunt fiica ei, dar m-am supus.

Ca să-i fac pe plac.

„Hmm, ești acolo? spune vocea mamei mele. Ridică receptorul dacă ești.

Hmm, bine, te sun doar să-ți urez la mulți ani și să văd ce mai faci. Hmm, trebuie să vorbesc cu tine, Emma. Te rog să mă suni…”

VP - 31

Trebuie să vorbesc cu tine. Mă scufund într-un fotoliu. Probabil a văzut articolul. Ce știe? mă întreb, aproape automat. E o întrebare cu care m-am torturat singură de ani întregi.

Ascult din nou, în cazul în care am auzit greșit. Dar n-a fost așa. Sigur că nu. E

același tremur în vocea ei când mă caută. Ești acolo?

Sunt? Sunt aici? Stau în tăcere, cu ochii închiși, răsuflând adânc, încercând să-mi limpezesc mintea. Dar când deschid ochii, beculețul mesajelor clipește în continuare. Făcându-mi cu ochiul, de parcă ar ști.

Telefonul prinde brusc viață, sunetul lui umple holul și sar din fotoliu, de parcă aș vrea să fug. Dar ridic receptorul.

— Emma? Eu sunt, spune Jude. Unde ai fost mai devreme? Am încercat să

dau de tine…

— Îmi pare rău. Eram prinsă cu lucrul.

— De ziua ta? M-am gândit că poate te-a scos Paul undeva la prânz. A uitat?

— Are de lucru în weekendul acesta, dar o să sărbătorim diseară.

— Bine. Uite, îți cer scuze că n-am trimis o felicitare. Am uitat s-o pun la poștă. Stă aici, pe birou. Mi-aș uita și capul, dacă n-ar fi bine înșurubat… Și, ce mai faci?

Fac o pauză, prinsă pe picior greșit de flecăreala asta.

— Ăăă, așa și așa.

— Vai de mine, murmură ea.

— Tu ce mai faci? o întreb. Rămâi la subiecte sigure. Ce-ți mai face șoldul?

— Ăăă, doare, zice ea. N-am nimic. Emma? Mai ești acolo?

Încordarea din gât mă face să mă înăbuș și nu spun nimic o secundă sau două. Mă retrag în locul de taină din capul meu, unde se știe totul, unde sunt în siguranță.

— Da, croncănesc în cele din urmă.

Și aștept. Ar trebui să zic ceva, să preîntâmpin. Să zic, așa, în treacăt, că am văzut că au scos din pământ cadavrul unui copilaș pe strada unde am stat noi.

Închipuie-ți…

Dar nu sunt sigură că mă pot preface că flecăresc despre asta. S-ar putea să

nu mai rezist și să izbucnesc în plâns. Și o să înceapă să mă întrebe. Când eram adolescentă, obișnuia să-mi pună în pat, la culcare, o sticlă cu apă caldă –

panaceul ei pentru tot ce mă făcea să sufăr – și zicea: „Iar te agiți aiurea, Emma.

Dormi un pic, și totul o să arate mai bine”.

Dar, firește, nu arăta. Trebuie să fi fost groaznic pentru ea, să se descurce cu stările mele de spirit rele, dar zicea că o mulțime de adolescenți trec prin așa ceva. „Hormonii. Face parte din creștere”, zicea. La început. Însă scuzele au VP - 32

început să obosească. Și răbdarea n-a fost niciodată una dintre virtuțile ei. Mă

opream din plâns când înceta ea să reacționeze. Dragoste aspră, numea ea asta.

N-a rezolvat nimic pentru niciuna dintre noi. Am început atunci să zbier și să

sparg ce apucam. Până m-a dat afară.

N-o învinovățesc. Nu acum – poate că aș fi făcut același lucru dacă eu eram mama. Dar atunci…

— E cineva la ușă, Jude, zic deodată, în vreme ce îmi vâr pumnul în mânecă și bat în masă, ca să-mi ilustrez minciuna. Îmi pare rău. Te sun mai încolo.

— Oh, Emma, zice.

— Aștept un pachet, zic, în disperare, încâlcindu-mă în urzeală.