— Doamnă Simmonds, zice, din nou oficial. Aș vrea să vă arăt niște fotografii polaroid care au ajuns în posesia noastră ca parte a altei anchete. Pot să vă rog să vă uitați la ele și să spuneți dacă o recunoașteți pe vreuna dintre aceste femei?

Nu înțeleg nimic, și mă uit la Paul. Nici el nu înțelege.

Inspectorul Sinclair le întoarce și le răsfiră, ca să pot vedea imaginile. La început nu pricep ce văd. Sunt părți de lucruri. Oameni. Părți de oameni. Un picior, un sân, un obraz. Dar, treptat, devin clare și pun părțile la un loc. Mă uit la fețe – ochii sunt deschiși, dar nu văd. N-au nicio expresie. Ochi morți. Ca fața Barbarei. Ca fotografia din sertarul lui Will. Astea sunt fotografiile pe care Kate le-a luat de la Al Soames.

Ridic privirea către inspectorul Sinclair.

— Ce au astea de-a face cu mine?

Și îl aud pe Paul trăgând brusc aer în piept.

Îi urmăresc ochii până la o fotografie din mijloc și știu pe dată că sunt eu.

Și întind mâna s-o iau, s-o pun la adăpost. Am ochii morți ai celorlalte fete și, pentru o clipă, îmi pare bine. Cel puțin n-a știut, îmi zic. Nu vreau să las jos fotografia. Nu pot suporta ideea că niște străini mă vor vedea așa. Dezgolită.

Vreau să fiu păstrătoarea ultimei mele frânturi de demnitate. Pentru o clipă, cel puțin. El ar trebui să-mi îngăduie asta.

Mă uit la ea din nou și mă cutremur când observ mâna din colțul fotografiei.

Mâna unui bărbat, atingând fața Emmei. Fața mea.

Nu-mi pot lua ochii de la imagine, dar inspectorul Sinclair vorbește și Paul plânge.

— Sunteți dumneavoastră? întreabă inspectorul cu blândețe.

— Da, zic. Unde le-ați găsit? Cine le-a făcut?

— Anchetăm asta. Dar îmi puteți spune dacă ați cunoscut un bărbat pe nume Alistair Soames?

— Da, zic. Al Soames era proprietarul casei noastre din Howard Street.

Și îi văd în minte chipul. Îi simt mâna atingându-mi în trecere sânii. La o petrecere. Petrecerea la care m-a dus Will când aveam paisprezece ani și Jude a avut o intoxicație alimentară.

Simt gust de vomă în fundul gâtului și înghit cu putere, încercând să-mi amintesc mai multe despre seara aceea. Cum am ajuns acasă? Mă cutremur.

Și inspectorul Sinclair îmi vorbește, dar nu aud ce zice. Trebuie să-mi amintesc. Aplic niște jocuri ale memoriei, încercând să-mi declanșez creierul.

Dar nu-mi pot aminti nimic despre sfârșitul serii.

— El a făcut fotografiile? zic, întrerupându-l pe inspectorul Sinclair.

VP - 221

— Așa cum am spus, Emma, nu pot da alte detalii pe moment. Dar o să

vorbim peste câteva zile, când lucrurile vor progresa.

E răspunsul unui polițist. Spune ceva, dar nimic.

— Cum rămâne cu copilul meu? întreb. Ce o să faceți în privința copilului meu?

Caută să câștige timp făcându-și de lucru cu hârtiile, așa că repet întrebarea.

— O să cercetăm iarăși rezultatele testului de ADN, evident, zice.

Nu mă crede.

— Ar trebui să luați probe de la mine, zic. Proba mea de ADN. Pentru comparație.

— Da, firește, zice. O să sun să urce cineva de la laborator cu o trusă. Puteți aștepta aici un moment? zice și își ia rămas-bun.

Foarte recunoscător că am venit etc.

•

După test, ne pomenim afară, în lumina soarelui.

— Nu m-a crezut, zic.

— Eu te cred, zice Paul.

73. Duminică, 29 aprilie 2012

EMMA

Kate mă aștepta în cafeneaua de peste drum. Îmi spusese într-un SMS că e acolo, dar a trebuit să-i explic lui Paul cine este. El a fost îngrozit că am de gând să vorbesc cu un reporter și a vrut să vină cu mine, dacă țineam neapărat să

merg, dar am zis că știu ce fac. Că am încredere în ea. Până la urmă s-a dat bătut, spunându-mi să fiu foarte atentă ce vorbesc. O să mă aștepte, și dacă nu mă întorc în douăzeci de minute vine după mine.

Când am dat să plec m-a prins de braț.

— Ești absolut sigură că vrei să faci asta?

Mi-au trebuit alte cinci minute ca să-l conving, și acum am întârziat. Kate arată de parcă ar fi crezut că n-o să vin și e pe cale să-și pună paltonul când intru, în sfârșit.

O chelneriță apare când mă așez și trebuie să comandăm înainte să ne salutăm măcar cum se cuvine.

VP - 222

Fetișcana scrie „Două cafele cu lapte” cu o precizie chinuitoare, repetând cele patru cuvinte pe măsură ce o face. O zoresc în gând să plece odată. Și când ea se întoarce să plece, Kate zice:

— Îmi pare rău, Emma. Ce s-a întâmplat la secția de poliție? Ești bine?

Am luat un pliculeț de zahăr din bolul aflat în fața mea și mă joc cu el, ca un copil.

Știe. A vorbit cu inspectorul Sinclair. Toată lumea vorbește despre mine. Prea multe șoapte. Nu pot să am încredere în ea.

Îi spun ceea ce probabil știe deja. Și aștept.