Prin urmare, în seara aceea a fost surprinsă și bucuroasă să-l audă intrând în casă.
Steve a fluierat când a văzut-o.
— Oho, ia te uită! a zis. Ce se-ntâmplă?
— Ți-am spus aseară. Mă duc la o petrecere în Woolwich. Încerc să le găsesc pe femeile care ar putea să știe cum a ajuns Alice Irving în zona lor.
— Da, mi-ai spus, scuză-mă, dragă. Cumplită zi! Numai vești proaste.
Cancerul doamnei Telling s-a răspândit. De-abia îi spusesem că își revine. E al naibii de nedrept.
— Oh, Steve! a zis ea și l-a luat în brațe. Groaznic! Asta face ca ziua mea să
pară lamentabilă. Am pigulit un articol de duminică pentru luni despre Jubileul reginei. Ghici cine cântă la concert?
VP - 176
— Paul McCartney? a zis el, și au izbucnit amândoi în râs.
— Evident. Niciun eveniment mare nu-i împlinit fără Macca, a zis. Dar sper ca în seara asta să ajung undeva cu o poveste adevărată.
— Hmm, a zis Steve, scotocind prin frigider după ceva de mâncare. Mai este brânză brie?
El era tolănit în fața televizorului când Kate a ieșit din baie și i-a urat noroc în felul acela înnebunitor de neglijent pe care îl avea uneori când era ceva legat de munca ei.
— Nu-i vorba de noroc, Steve, e vorba de muncă sârguincioasă și de perseverență, a zis ea.
— Sigur că da. Doar că-i cam greu s-o iei cu totul în serios când trebuie să te costumezi și să te duci la o discotecă din anii ’80. Asta nu se prea întâmplă în lumea mea…
Voia să spună că lumea lui, secția de oncologie de la spitalul Levisham, e cumva mai reală, mai importantă.
Kate și-a mușcat buza și a simțit gustul de căpșună.
— Cercetez răpirea și uciderea unui bebeluș, Steve. Nu prea poate fi ceva mai serios decât asta, ce zici?
— Of, Katie, mereu pusă pe luptă. Arăți trăsnet, apropo.
— Să mă pupi undeva! Nu pot fi cumpărată cu câteva complimente jalnice, a zis ea sărutându-l apăsat.
— Hmmm. Delicios. Are gustul tinereții mele. Ai grijă să te dai cu asta înainte să vii la culcare, la noapte, a zis el.
— Ne vedem mai încolo, a zis ea și a plecat, cu o fluturare obraznică a mâinii.
S-a împleticit până la mașină pe tălpile groase de zece centimetri și a urcat repede, ca să n-o vadă vecina Bet.
•
Și acum iat-o aici, trebuind să-și omoare timpul încă o oră. N-avea chef să se ducă la bistrou îmbrăcată ca în anii ’80, așa că a deschis radioul și a ascultat postul Radio 4. Era ceva despre încălzirea globală, și un babalâc se tot băga peste cel care lua interviul. Ea a zâmbit. Era întotdeauna o problemă să
controlezi flecarii într-un interviu. Nimănui nu-i plăcea să fie întrerupt și asta putea să strice relația.
Învățase să facă oamenii să tacă prin limbajul trupului – te apleci în față ca să-i încurajezi și te lași pe spate ca să-i oprești. Nu-i venise să creadă când un veteran i-a arătat tehnica. Dar funcționa mereu.
VP - 177
Să-ți întorci privirea și să lași din mână pixul erau și ele eficiente, dar un pic prea evidente. Reporterii de la radio ridicau mâna ca să întrerupă un răspuns lung. E interesant felul în care interpretăm semnalele.
Kate a tresărit când Barbara Walker i-a bătut în fereastră. A coborât geamul, zâmbind când i-a văzut surprinderea.
— Doamne, mi-a sărit inima de spaimă – eram departe de aici, a zis.
Domnișoara Walker a scuturat din cap.
— Scuză-mă, dragă. Te-am văzut de la fereastră șezând acolo și m-am gândit că poate vrei o ceașcă de ceva. E cam trist să stai aici, singurică.
— Mi-ar plăcea, a zis Kate și a ieșit din mașină, înălțându-se mult deasupra prietenei sale.
Domnișoara Walker s-a uitat în sus la ea, apoi la botine.
— Ador talpa groasă. Unde le-ai găsit?
— La Age Concern37, a zis Kate. Raionul de încălțăminte istorică.
— Haide, atunci, înainte să cazi și să-ți scrântești vreo gleznă, a râs domnișoara Walker.
Ajunse în camera din față, a făcut-o pe Kate să-și pună pălăria cea mare și să
se rotească pe călcâie. Agitația l-a deranjat pe Shorty, care le-a lătrat pe amândouă.
