Detectivul intră liniștit și se prezintă. Nu-i așa de bătrân cum îmi închipuiam.

Față bucălată. Politicos până-n vârful unghiilor. Își pune ochelarii de citit când se așază și deschide dosarul. Văd colțul unei fotografii ițindu-se de sub hârtii. Vede că mă uit și închide dosarul.

— Doamnă Simmonds, zice, îmi puteți spune de ce ați venit astăzi aici?

Sunt pregătită.

— Ca să vă spun că bebelușul pe care l-ați găsit pe Howard Street nu este Alice Irving. E copilul meu. Copilul pe care l-am născut la o săptămână după ce am împlinit cincisprezece ani, zic.

Declarația mea pregătită deja.

Se uită la mine cu atenție. Așa cum a făcut Kate. Cântărindu-mă. Cântărindu-mi cuvintele.

— Când s-a născut copilul dumneavoastră, doamnă Simmonds?

— Pe 1 aprilie 1985. Am născut singură, în baia de acasă, pe Howard Street numărul 63.

— Trebuie să fi fost un chin îngrozitor, zice.

Dar știu că nu mă crede. Se joacă de-a compătimirea.

— A știut cineva despre sarcină sau despre naștere?

— Nu, eram prea speriată și rușinată ca să spun. Am ascuns totul, zic.

— Bun. Când v-ați îngropat copilul?

— În aceeași zi, zic.

— Și cum a murit copilul?

Paul vorbește brusc.

— Nu trebuie să răspunzi la întrebarea asta, Emma.

— E în ordine, Paul, zic. Vreau să spun poliției tot ce știu. Gata cu secretele.

Mă răsucesc înapoi către polițist și spun: Nu știu. N-a scos niciun sunet când s-a născut.

Sunt din nou în tăcerea sufocantă din baie și-mi încleștez din nou pumnii pe coapse.

— Doamnă Simmonds, avem dovezi bazate pe ADN că acest copil e Alice Irving, zice, prea blând, ca și cum i-ar vorbi unui copil.

Probabil că gândește: Poartă-te cu grijă cu femeia cea nebună.

— Atunci ați făcut, probabil, o greșeală, zic. Nu pot fi doi bebeluși.

VP - 219

Inspectorul Sinclair își freacă creștetul. E tuns foarte scurt și are pe pielea capului țepișori de păr blond. Mă întreb ce simți când îi freci. Plutesc. Trebuie să

te concentrezi. Îmi răsucesc pielea de pe abdomen.

— Așa cum spuneți, ar fi cu totul improbabil, zice. Vă simțiți bine, doamnă

Simmonds?

— Da, mulțumesc, zic și mă trag spre partea din față a scaunului, ca să arăt că îl ascult.

— Soția mea a avut o experiență foarte traumatizantă, spune Paul, și-l amuțesc cu o privire.

— E în ordine, Paul.

Inspectorul Sinclair își drege glasul. Trebuie să-i fie greu să pună următoarea întrebare.

— Cred că ați vorbit cu un reporter aseară, nu?

Încuviințez din cap. Mi-e greață. A vorbit cu Kate. De ce nu mi-a spus? M-a mințit. Și-mi fac de lucru cu ideea că nu poți să te încrezi în nimeni.

— I-ai spus reporterului că ai făcut ceva îngrozitor. Care este lucrul îngrozitor pe care l-ai făcut, Emma? Ai ceva de-a face cu îngroparea lui Alice Irving?

Faptul că-mi spune pe nume mă prinde cu garda coborâtă și aproape că nu aud acuzația care urmează. Apoi se prăbușește asupra mea.

— Nu, sigur că nu. Nu e Alice. De ce nu mă credeți? Lucrul îngrozitor cu care mă torturez singură de la vârsta de paisprezece ani este faptul că am făcut sex cu iubitul mamei mele. Și am crezut că eu l-am făcut să-și dorească asta.

El ridică o sprânceană.

— A zis că eu l-am ademenit și că, dacă spun ce am făcut, mama o să mă

urască pe veci, mă năpustesc eu mai departe, și cuvintele mi se revarsă în încăpere. Dar n-a fost așa. O știu acum. M-a violat și m-a făcut să cred că eu sunt vinovată.

Ridică privirea spre mine când povestesc cum mi-am pierdut virginitatea și mă întreb dacă are fiice.

— Spuneți că ați fost violată? întreabă.

— Da, Will Burnside m-a violat, zic.

Totul a fost spus. Nu mai e cale de întoarcere.

Polițistul își notează.

— Și afirmați că el este tatăl copilului pe care spuneți că l-ați născut?

întreabă, și eu încuviințez din cap.

E o pauză, cât termină de notat, și închid ochii. Când îi deschid, a scos fotografiile din dosar și le-a pus într-un teanc pe masă, cu fața în jos.

VP - 220