răzbunare, fără mânie, s-ar evapora. Fumero ştie că tu şi
prietenii tăi o să-l duceţi la Julián. Ştie că, după aproape cincisprezece ani, eu nu mai am nici putere, nici mijloace. M-a văzut murind de-a lungul anilor şi nu aşteaptă decât momentul potrivit ca să-mi dea lovitura de graţie. Nu m-am îndoit niciodată că voi muri de mâna lui. Acum ştiu că
momentul se apropie. Îi voi înmâna aceste pagini tatălui meu, rugându-l să ţi le predea dacă se întâmplă ceva. Mă rog acelui Dumnezeu cu care nu m-am întâlnit niciodată să nu ajungi să le citeşti, însă presimt că destinul meu, în ciuda voinţei mele şi a speranţelor mele deşarte, e să-ţi încredinţez această poveste. Al tău, în ciuda tinereţii şi inocenţei tale, e să o eliberezi.
Dacă vei citi aceste cuvinte, această temniţă de amintiri, înseamnă că nu-mi voi mai putea lua rămas-bun de la tine aşa cum aş fi vrut, că nu te voi putea ruga să ne ierţi, mai ales pe Julián, şi să ai grijă de el când eu nu voi mai fi aici ca s-o fac. Ştiu că nu-ţi pot cere nimic, ci doar să te salvezi.
Poate că atâtea pagini m-au convins, în cele din urmă, că, fie ce-o fi, în tine voi avea mereu un prieten, că tu eşti singura mea speranţă adevărată. Din tot ce-a scris Julián, lucrul de care m-am simţit dintotdeauna cel mai aproape e că, atât timp cât cineva îşi aduce aminte de noi, suntem încă vii. Aşa cum mi s-a întâmplat de atâtea ori cu Julián, cu ani de zile înainte să-l întâlnesc, simt că te cunosc şi că, dacă mă pot încrede în cineva, acela eşti tu. Aminteşte-ţi de mine, Daniel, fie şi într-un colţişor, pe ascuns. Nu mă lăsa să plec.
Nuria Monfort
Umbra vântului
1955
1
Se crăpa de ziuă când am terminat de citit manuscrisul Nuriei Monfort. Aceea era povestea mea. Povestea noastră. În paşii pierduţi ai lui Carax recunoşteam acum propriii mei paşi, de-acum irecuperabili. M-am ridicat, cuprins de nelinişte, şi am început să mă învârt prin cameră ca o fiară
în cuşcă. Toate reţinerile, toate şovăielile şi toate temerile mele se prefăceau acum în scrum, neînsemnate. Mă
copleşeau oboseala, remuşcarea şi frica, însă m-am simţit incapabil să rămân acolo, ascunzându-mă de urmările faptelor mele. Mi-am pus pardesiul, am îndoit manuscrisul, l-am vârât în buzunarul interior al hainei şi am coborât scările în goană. Începuse să ningă când am ieşit, iar cerul se descompunea în lacrimi leneşe de lumină ce se depuneau peste răsuflare şi dispăreau. Am alergat spre Piaza de Cataluna, care era pustie. În mijlocul pieţei se înălţa silueta unui bătrân, sau poate că era un înger dezertor, cu părul alb, îmbrăcat într-un formidabil pardesiu cenuşiu. Aidoma unui rege al zorilor, îşi ridica privirea spre cer şi încerca zadarnic să prindă fulgii de zăpadă cu mănuşile, râzând. Când am trecut prin dreptul lui, s-a uitat la mine şi mi-a zâmbit grav, ca şi cum mi-ar fi putut citi în suflet dintr-o ochire. Avea ochii aurii, ca nişte monede vrăjite de pe fundul unui lac.
— Noroc, mi s-a părut că-l aud spunând.
Am încercat să mă agăţ de acea binecuvântare şi am iuţit pasul, rugându-mă să nu fie prea târziu şi ca Bea, acea Bea din povestea mea, să mă mai aştepte.
Îmi ardea gâtlejul din pricina frigului când, gâfâind, am ajuns la clădirea unde locuia familia Aguilar. Zăpada începuse să se depună. Am avut norocul să dau peste don Saturno Molleda, portarul clădirii şi (după câte îmi spusese Bea) în taină poet suprarealist, care era postat la intrare.
Don Saturno ieşise să contemple spectacolul zăpezii cu mătura în mână, încotoşmănat cu nu mai puţin de trei fulare şi ghete de asalt.
— E mătreaţa Domnului, a zis el fermecat, celebrând ninsoarea cu versuri inedite.
— Merg la familia Aguilar, am anunţat eu.
— Se ştie că pe cine se scoală de dimineaţă Dumnezeu îl ajută, dar în cazul dumitale, tinere, e ca şi cum i-ai cere o bursă.
— E o urgenţă. Sunt aşteptat.
— Ego te absolvo, a recitat el, acordându-mi o binecuvântare.
Am alergat pe scări în sus. În timp ce urcam, îmi examinam posibilităţile cu oarecare reţinere. Dacă aveam noroc, urma să-mi deschidă una dintre servitoare, de al cărei blocaj puteam trece fără a mai zăbovi. Cu mai puţin noroc, poate că, dată fiind ora, cel care avea să-mi deschidă era tatăl Beei. Am sperat că, în intimitatea propriului cămin, acesta nu umbla înarmat, cel puţin nu înainte de micul dejun. Înainte să bat la uşă, m-am oprit câteva clipe să-mi recapăt suflul şi să încerc să însăilez câteva cuvinte, care n-au sosit. Prea puţin mai conta. Am ciocănit de trei ori cu putere. După cincisprezece secunde am repetat operaţiunea, şi tot aşa, ignorând sudoarea rece care îmi acoperea fruntea şi bătăile inimii. Când uşa s-a deschis, încă ţineam ciocănelul în mână.
— Ce vrei?
Ochii vechiului meu prieten Tomas m-au sfredelit, fără să
tresară. Reci şi supurânzi de mânie.
— Am venit s-o văd pe Bea. Poţi să-mi poceşti mutra, dacă
ai chef, dar nu plec fără să vorbesc cu ea.
Tomas se uita la mine fără să clipească. M-am întrebat dacă nu cumva mă va rupe în două pe loc, fără întârziere.
Am înghiţit în sec.
— Sora mea nu-i acasă.
— Tomas…
— Bea a plecat.
În glasul lui erau o renunţare şi o durere pe care abia izbutea să le deghizeze în mânie.
— A plecat? Unde?
— Mă aşteptam să ştii tu.
— Eu?
Ignorând pumnii strânşi şi chipul ameninţător al lui
Tomas, m-am strecurat în apartament.
— Bea? am ţipat. Bea, sunt eu, Daniel…
M-am oprit în mijlocul coridorului. Apartamentul transmitea ecoul glasului meu cu acel dispreţ al spaţiilor goale. Nici domnul Aguilar, nici soţia, nici servitorii nu au apărut ca răspuns la strigătele mele.
