După cum mi s-a povestit ulterior – fiindcă eu nu-mi aduc aminte, iar nunţile şi le amintesc întotdeauna mai bine ceilalţi –, înainte de ceremonie, Bernarda şi don Gustavo Barcelo (urmând instrucţiunile amănunţite ale lui Fermín) l-au burduşit cu moscatei pe bietul preot, pentru a-l scăpa de trac. Când a sosit ceasul să oficieze, părintele Fernando, afişând un surâs fericit şi o nuanţă rozalie care-l avantaja, a optat, într-un zbor de licenţă protocolară, pentru a înlocui lectura nu ştiu cărei Epistole către Corinteni cu un sonet de dragoste, operă a unui oarecare Pablo Neruda, pe care unii dintre invitaţii domnului Aguilar l-au identificat drept comunist şi bolşevic înrăit, în timp ce alţii căutau în liturghier versurile acelea de o rară frumuseţe păgână, întrebându-se dacă nu cumva începeau deja să se facă
simţite primele efecte ale iminentului conciliu.
În seara dinaintea nunţii, Fermín, arhitect al evenimentului şi maestru de ceremonii, m-a anunţat că îmi organizase o petrecere a burlacilor la care eram invitaţi doar el şi cu mine.
— Nu ştiu, Fermín. Mie lucrurile astea…
— Ai încredere în mine.
În acea noapte a misterelor, l-am urmat docil pe Fermín până într-o cocioabă infectă de pe strada Escudillers, unde damfurile de omenească slăbiciune convieţuiau cu prăjeala cea mai abjectă de pe litoralul mediteranean. O echipă de dame cu virtutea închiriată şi cu mult kilometraj la bord ne-a întâmpinat cu zâmbete care ar fi făcut deliciul unor studenţi la stomatologie.
— Am venit după Rociíto, l-a anunţat Fermín pe un peşte ai cărui favoriţi aveau o oarecare asemănare cu capul Finisterre.
— Fermín, am bâiguit eu îngrozit. Pentru numele lui Dumnezeu…
— Ai încredere.
Rociíto ni s-a înfăţişat de îndată în toată splendoarea ei, pe care am calculat-o undeva în jurul a nouăzeci de kilograme, fără a pune la socoteală şalul de cocotă şi rochia roşie lucioasă, şi m-a examinat pe îndelete.
— Bună, scumpete. Io te credeam mai bătrân, ca să vezi.
— Nu el e persoana în cauză.
Am înţeles atunci natura scornelii şi temerile mi s-au risipit. Fermín nu uita niciodată o promisiune, mai ales dacă
eu eram cel care o făcuse. Am pornit tustrei în căutarea unui taxi care să ne ducă la azilul Santa Lucia. Pe drum, Fermín, care, din respect faţă de starea mea de sănătate şi faţă de condiţia mea de mire, îmi cedase locul din faţă, stătea pe bancheta din spate cu Rociíto, căreia îi cântărea farmecele cu o deosebită plăcere.
— Că bună mai eşti, Rociíto. Curul ăsta muntenesc al tău e apocalipsa după Botticelli.
— Vai, dom’ Fermín, de când ţi-ai tras iubită m-ai uitat şi m-ai lăsat baltă, pungaşule.
— Rociíto, tu eşti cât mai multe femei laolaltă, iar eu sunt
cu monogamia.
— Puah, de asta te vindecă Rociíto cu câteva frecţii bune cu penicilină.
Am ajuns în strada Moncada după miezul nopţii, escortând trupul celest al lui Rociíto. Am strecurat-o în azilul Santa Lucia pe uşa din dos, care se folosea pentru scoaterea morţilor pe o străduţă care strălucea şi mirosea precum esofagul iadului. O dată ajunşi în bezna Tenebrarium-ului, Fermín s-a apucat să-i dea ultimele instrucţiuni lui Rociíto, în timp ce eu îl localizam pe bătrânelul căruia îi promisesem un ultim dans cu Eros, înainte ca Thanatos să-i facă
lichidarea.
— Nu uita, Rociíto, că bunicuţul e un pic cam tare de urechi, aşa încât să-i vorbeşti tare, răspicat şi murdar, ştrengăreşte, cum ştii tu, dar să nu sari peste cal, că nu-i nici cazul să-l expediem în împărăţia cerurilor înainte de vreme printr-un stop cardiac.
— Stai liniştit, iubiţelule, că io mi-s profesionistă.
L-am găsit pe beneficiarul acelor amoruri de împrumut într-un ungher de la primul etaj, un pustnic înţelept ascuns îndărătul unor ziduri de singurătate. Şi-a ridicat privirea şi m-a contemplat, deconcertat.
— Am murit?
— Nu. Eşti în viaţă. Nu-ţi aminteşti de mine?
— De dumneata îmi amintesc ca de primii mei pantofi, tinere, însă când te-am văzut aşa, cadaveric, am crezut că
eşti o vedenie din lumea de dincolo. Să nu-ţi fie cu supărare.
Aici îţi cam pierzi ceea ce voi, cei de-afară, numiţi discernământ. Prin urmare, dumneata nu eşti o vedenie?
— Nu. Vedenia ţi-am adus-o eu şi te aşteaptă jos, dacă eşti bun.
L-am condus pe bătrânel într-o celulă lugubră pe care Fermín şi Rociíto o împodobiseră de sărbătoare, cu câteva lumânări şi cu câţiva stropi de parfum. Când dădu cu ochii de abundenta frumuseţe a Afroditei noastre jerezane, chipul bătrânelului se lumină de paradisuri visate.
— Domnul să vă binecuvânteze.
— Iar dumneata să te vezi cu el, zise Fermín, făcându-i
semn sirenei din strada Escudillers să înceapă a-şi desfăşura iscusinţa.
Am văzut-o luându-l pe bătrânel cu o nesfârşită delicateţe şi sărutându-i lacrimile care i se rostogoleau pe obraji.
Fermín şi cu mine ne-am retras din scenă spre a le acorda intimitatea cuvenită. În periplul nostru prin acea galerie de disperări, am dat peste maica Emilia, una dintre călugăriţele care administrau azilul. Ne-a aruncat o privire sulfuroasă.
— Mi-au spus internii că dumneavoastră aţi strecurat aici o femeie şi că acum vor şi ei una.
— Măicuţă prealuminată, drept cine ne luaţi? Prezenţa noastră aici este una strict ecumenică. Tânărul domn aici de faţă, care mâine va deveni bărbat în ochii Sfintei noastre maici Biserica, şi cu mine am venit să ne interesăm de interna Jacinta Coronado.
Maica Emilia îşi arcui o sprânceană.
— Sunteţi din familie?
