de bătrân ca oraşul însuşi. Nimeni nu ştie cu siguranţă de când există sau cine au fost cei care l-au creat. Am să-ţi spun ceea ce tatăl meu mi-a spus mie. Când o bibliotecă

dispare, când o librărie îşi închide porţile, când o carte se pierde în uitare, cei care cunoaştem acest loc, paznicii, avem grijă să ajungă aici. În locul acesta, cărţile de care nimeni nu-şi mai aminteşte, cărţile care s-au pierdut în timp trăiesc pentru totdeauna, aşteptând să ajungă într-o bună zi în mâinile unui nou cititor, ale unui nou spirit. În librărie noi le vindem şi le cumpărăm, însă în realitate cărţile nu au stăpân. Fiecare carte pe care o vezi aici a fost cel mai bun prieten al cuiva. Acum nu ne mai au decât pe noi, Daniel.

Crezi că vei putea să păstrezi secretul ăsta?

Privirea mea s-a pierdut în imensitatea acelui loc, în lumina lui fermecată. Am încuviinţat, iar tata mi-a zâmbit.

— Şi ştii care-i partea cea mai bună? m-a întrebat.

Am tăgăduit în tăcere.

— Există obiceiul ca, atunci când cineva vizitează pentru prima oară locul ăsta, să aleagă o carte, pe oricare ar prefera-o, şi s-o adopte, asigurându-se că nu va dispărea niciodată, că va rămâne vie pentru totdeauna. E o promisiune foarte importantă. Pe toată viaţa, mi-a explicat tata. Azi e rândul tău.

Vreme de aproape o jumătate de ceas m-am perindat prin meandrele acelui labirint ce mirosea a hârtie veche, a praf şi a magie. Mi-am lăsat mâna să străbată bulevardele unor cotoare expuse, ispitindu-mă să aleg. Am întrezărit, printre titlurile roase de vreme, cuvinte în limbi pe care le recunoşteam şi zeci de altele pe care eram incapabil să le cataloghez. Am străbătut culoare şi galerii în spirală populate cu sute, mii de tomuri ce păreau să ştie mai multe în privinţa mea decât eu despre ele. În scurt timp, m-a năpădit ideea că

în spatele copertelor fiecăreia din acele cărţi se deschidea un univers infinit ce trebuia explorat şi că, dincolo de acele ziduri, lumea lăsa viaţa să treacă în după-amiezi de fotbal şi în seriale de radio, mulţumindu-se cu perspectiva propriului buric şi cam atât. Poate că a fost acest gând, poate că

hazardul sau ruda sa ilustră, destinul, însă chiar în clipa

aceea am ştiut că alesesem cartea pe care aveam s-o adopt.

Ori poate că ar trebui să spun cartea care avea să mă adopte pe mine. Se desluşea timid la capătul unui raft, legată în piele de culoarea vinului şi susurându-şi titlul în litere aurite ce ardeau în lumina distilată de cupola din înalt. Am înaintat până la ea şi am dezmierdat literele cu buricul degetelor, citind în tăcere.

Umbra vântului

Julián Carax

Nu auzisem niciodată de acest titlu ori de autor, însă prea puţin mi-a păsat. Hotărârea era luată. De ambele părţi. Am luat cartea cu cea mai mare grijă şi am răsfoit-o, lăsându-i paginile să fâlfâie. Eliberată din celula ei de pe raft, cartea a exhalat un nor de praf aurit. Satisfăcut de alegere, m-am întors pe urmele paşilor mei prin labirint purtându-mi cartea sub braţ, cu un zâmbet întipărit pe buze. Poate că atmosfera vrăjită a locului mă subjugase, însă am avut certitudinea că

acea carte stătuse acolo să mă aştepte de ani de zile, probabil dinainte ca eu să mă fi născut.

În după-amiaza aceea, după ce ne-am întors în apartamentul de pe strada Santa Ana, m-am refugiat în camera mea şi am hotărât să citesc primele rânduri ale noului meu prieten. Înainte să-mi dau seama, am fost subjugat în mod iremediabil. Romanul relata povestea unui om aflat în căutarea adevăratului său tată, pe care nu ajunsese să-l cunoască şi de a cărui existenţă aflase datorită

ultimelor cuvinte rostite de mama sa pe patul de moarte.

Povestea acelei căutări se transforma într-o odisee fantasmagorică în care protagonistul lupta ca să-şi recupereze o copilărie şi o tinereţe pierdute şi în care, încetul cu încetul, descopeream umbra unei iubiri blestemate a cărei amintire avea să-l urmărească până la capătul zilelor lui. Pe măsură ce avansam, structura povestirii a început să-mi amintească de una din acele păpuşi ruseşti care conţin nenumărate miniaturi ale lor însele. Pas cu pas, naraţiunea

se descompunea într-o mie de poveşti, ca şi cum povestirea ar fi pătruns într-o galerie de oglinzi, iar identitatea ei s-ar fi scindat într-o mulţime de reflexe diferite şi, în acelaşi timp, unul singur. Minutele şi orele s-au scurs ca un miraj. Câteva ceasuri mai târziu, prins în mrejele povestirii, abia mi-am dat seama cum clopotele catedralei băteau miezul nopţii, în depărtare. Îngropat în lumina arămie proiectată de veioză, m-am scufundat într-o lume de imagini şi senzaţii cum nu mai cunoscusem nicicând. Personaje ce mi s-au înfăţişat la fel de reale precum aerul pe care-l respiram m-au târât într-un tunel de aventură şi mister din care nu voiam să mai scap.

Pagină după pagină, m-am lăsat învăluit de farmecul povestirii şi al lumii ei, până când suflarea dimineţii mi-a dezmierdat fereastra şi ochii mei istoviţi au alunecat peste ultima filă. M-am întins în penumbra albăstrie a zorilor cu cartea pe piept şi am ascultat rumoarea oraşului adormit picurând peste acoperişurile presărate cu purpură. Visul şi oboseala îmi băteau la uşă, însă m-am împotrivit să închin steagul. Nu voiam să pierd vraja poveştii şi nici să spun adio personajelor ei.

O dată l-am auzit pe un client obişnuit al librăriei tatei zicând că puţine lucruri îl marchează pe un cititor atât de mult ca prima carte care îşi deschide cu adevărat drum spre inima lui. Acele prime imagini, ecoul cuvintelor pe care credem că le-am lăsat în urmă ne însoţesc toată viaţa şi clădesc în memoria noastră un palat unde, mai devreme sau mai târziu – indiferent câte cărţi am citi, câte lumi am descoperi, câte am învăţa şi câte am uita –, ne vom întoarce.

Pentru mine, aceste pagini fermecate vor fi mereu cele pe care le-am întâlnit pe culoarele din Cimitirul Cărţilor Uitate.

Zile de cenuşă

1945-1949

1

Un secret valorează atât cât valorează cei de care trebuie să-l păzim. Când m-am trezit, primul meu impuls a fost să-l fac părtaş la existenţa Cimitirului Cărţilor Uitate pe cel mai bun prieten al meu. Tomas Aguilar era un coleg de şcoală

care îşi dedica timpul liber şi talentul inventării unor maşinării cât se poate de ingenioase, însă de o slabă aplicaţie practică, precum săgeata aerostatică ori titirezul-dinam.

Nimeni nu era mai potrivit decât Tomas pentru împărtăşirea acelui secret. Visând cu ochii deschişi, mi-l închipuiam pe prietenul meu Tomas şi pe mine, dotaţi amândoi cu lanterne şi cu busole, gata să dezvăluim tainele acelei catacombe bibliografice. Apoi, amintindu-mi de promisiunea făcută, am hotărât că împrejurările recomandau ceea ce în romanele poliţiste se numea un alt modus operandi. La prânz, l-am abordat pe tata ca să-l chestionez în privinţa acelui volum şi a lui Julián Carax, despre care, în entuziasmul meu, îmi închipuiam că se bucurau de celebritate în lumea întreagă.

Planul meu era să pun mâna pe toate operele lui şi să le citesc de la cap la coadă în mai puţin de o săptămână. Nu mică mi-a fost surpriza când am descoperit că tata, librar de mare clasă şi bun cunoscător al cataloagelor editoriale, nu auzise niciodată de Umbra vântului sau de Julián Carax.

Intrigat, tata a cercetat pagina cu datele ediţiei.

— După cât scrie aici, volumul ăsta face parte dintr-o ediţie de două mii cinci sute de exemplare tipărită la Barcelona de Cabestany Editores, în decembrie 1935.

— Ştii editura asta?

— Au închis-o acum doi ani. Dar ediţia originală nu-i asta, ci alta, din noiembrie, din acelaşi an, însă tipărită la Paris…

Editura e Galliano & Neuval. Nu-mi spune nimic.

— Atunci, cartea e o traducere? am întrebat, deconcertat.

— Nu menţionează ce-i. Din ce se vede aici, textul e original.

— O carte în spaniolă, editată mai întâi în Franţa?

— N-o fi prima oară, cu vremurile astea, a argumentat tata. Eventual Barcelo ne poate ajuta…

Gustavo Barcelo era un vechi coleg al tatei, proprietar al unei librării cavernoase de pe strada Fernando, aflată în fruntea tagmei librarilor de modă veche. Trăia de-a pururi ataşat de o pipă stinsă ce emana efluvii de piaţă persană şi se descria pe sine ca fiind ultimul romantic. Barcelo susţinea că în genealogia sa exista o înrudire îndepărtată cu lordul Byron, în pofida faptului că el era de fel din localitatea Caldas de Montbuy. Probabil în intenţia de a evidenţia această conexiune, Barcelo se îmbrăca în mod invariabil asemenea unui dandy din veacul al XIX-lea, etalând fular, pantofi de lac alb şi un monoclu fără dioptrii pe care, potrivit gurilor rele, nu şi-l scotea nici în intimitatea closetului. În realitate, înrudirea cea mai semnificativă pentru averea sa era aceea cu propriul genitor, un industriaş ce se îmbogăţise prin mijloace mai mult sau mai puţin obscure la sfârşitul secolului al XIX-lea. După câte mi-a explicat tata, Gustavo Barcelo era, literalmente, plin de bani, iar treaba cu librăria era mai mult o pasiune decât o afacere. Iubea cărţile fără

rezerve şi, cu toate că nega acest lucru cu hotărâre, dacă

cineva îi intra în librărie şi se îndrăgostea de un exemplar al cărui preţ nu şi-l putea permite, îl scădea atât cât era necesar sau chiar îl dăruia, dacă estima că respectivul cumpărător era un cititor de mare clasă şi nu un diletant fluşturatic. Pe lângă aceste însuşiri, Barcelo poseda o memorie de elefant şi o pedanterie cu nimic mai prejos decât purtările şi sonoritatea glasului, însă dacă cineva se pricepea la cărţi ciudate, el era acela. În acea după-amiază, după ce a închis prăvălia, tata a sugerat să ne îndreptăm spre cafeneaua Els Quatre Gats de pe strada Montsio, unde Barcelo şi fârtaţii lui ţineau un cenaclu bibliofil despre poeţi blestemaţi, limbi moarte şi capodopere lăsate în seama moliilor.

Els Quatre Gats se afla la o azvârlitură de băţ de casă şi era unul din colţişoarele mele preferate din toată Barcelona.

Acolo se cunoscuseră părinţii mei în ’32, iar eu atribuiam parţial biletul meu de dus în viaţă farmecului acelei vechi cafenele. Dragoni din piatră străjuiau faţada ţintuită într-o

răspântie de umbre, iar felinarele ei cu gaz îngheţau timpul şi amintirile. Înăuntru, oamenii se contopeau cu ecourile altor epoci. Contabili, visători şi ucenici de geniu stăteau la masă

cu mirajele unor Pablo Picasso, Isaac Albeniz, Federico Garcia Lorca ori Salvador Dali. Acolo, orice coate -goale se putea simţi, pentru câteva momente, o figură istorică, la preţul unei cafele cu lapte.

— Ia te uită, Sempere, a proclamat Barcelo când l-a văzut intrând pe tata. Cărui fapt datorăm cinstea?

— Cinstea i-o datoraţi dumneavoastră, don Gustavo, fiului meu Daniel, care tocmai a făcut o descoperire.

— Atunci luaţi loc lângă noi, căci aceste efemeride trebuie să le celebrăm, a proclamat Barcelo.

— Efemeride? i-am şoptit tatei.