îmbătrânea el prematur sau dacă nu cumva eu creşteam prea repede. Am hotărât să schimb subiectul, şi singurul pe care l-am putut găsi era acela care mă ardea pe dinăuntru.
— E adevărat că, în război, oamenii erau duşi la castelul Montjuic şi după aceea nu mai erau văzuţi?
Tata goli lingura de supă fără a se tulbura şi mă privi pe îndelete, zâmbetul scurt alunecându-i pe buze.
— Cine ţi-a zis asta? Barcelo?
— Nu. Tomas Aguilar, care uneori spune poveşti la şcoală.
Tata încuviinţă încetişor.
— În vreme de război se petrec lucruri foarte greu de explicat, Daniel. De multe ori, nici eu nu ştiu ce înseamnă ele
cu adevărat. Uneori e mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt.
Suspină şi îşi sorbi supa fără niciun chef. Eu îl urmăream, tăcut.
— Înainte să moară, mama ta m-a pus să-i promit că n-am să-ţi vorbesc niciodată despre război, că n-am să te las să-ţi aminteşti nimic din cele întâmplate.
N-am ştiut ce să răspund. Tata îşi întoarse privirea, ca şi cum ar fi căutat ceva în văzduh. Priviri sau tăceri, ori poate pe mama, ca să-i întărească vorbele.
— Uneori mă gândesc că am greşit când i-am dat ascultare. Nu ştiu.
— E totuna, tăticule…
— Nu, nu-i totuna, Daniel. Nimic nu mai e la fel după un război. Şi da, e adevărat că au existat mulţi oameni care au intrat în castel şi n-au mai ieşit niciodată.
Privirile noastre se întâlniră o clipă. La scurt timp, tata s-a ridicat şi s-a refugiat în camera lui, rănit de tăcere. Am strâns farfuriile şi le-am depozitat în micul spălător de marmură din bucătărie, ca să le curăţ. Când m-am întors în salon, am stins lumina şi m-am aşezat în vechiul fotoliu al tatei. Suflarea străzii fâlfâia perdelele. Nu-mi era somn şi nici n-aveam chef să încerc să adorm. M-am îndreptat spre balcon şi am ieşit; am văzut strălucirea vaporoasă revărsată
de felinarele de la Puerta del Angel. O figură se contura întrun crâmpei de umbră întins pe caldarâm, inertă. Slaba clipire de chihlimbar a jarului unei ţigări i se reflecta în ochi.
Era îmbrăcată în culori întunecate, cu o mână adâncită în buzunarul jachetei, cealaltă însoţind trabucul care îi ţesea o pânză de păianjen din fum albastru împrejurul profilului. Mă
urmărea în tăcere, cu chipul ascuns în contralumina felinarelor. Rămase acolo preţ de aproape un minut, fumând cu nepăsare, cu privirea fixată într-a mea. Apoi, când se auziră clopotele catedralei bătând miezul nopţii, figura schiţă
o uşoară încuviinţare din cap, un salut înapoia căruia am intuit un zâmbet pe care nu-l puteam vedea. Am vrut să
răspund, însă rămăsesem paralizat. Figura se întoarse şi se îndepărtă şchiopătând uşor. În oricare altă noapte, abia dacă
aş fi băgat de seamă prezenţa acelui străin, însă, de îndată ce l-am pierdut din vedere în ceaţă, am simţit o sudoare rece pe frunte şi mi s-a tăiat răsuflarea. Citisem o descriere identică
a acelei scene în Umbra vântului. În povestire, protagonistul ieşea în fiecare noapte pe balcon, la miezul nopţii, şi descoperea cum un străin îl privea din întuneric, fumând cu nepăsare. Chipul lui rămânea întotdeauna ascuns în beznă
şi numai ochii se zăreau în noapte, arzând ca jarul. Străinul rămânea acolo, cu mâna dreaptă vârâtă în buzunarul unei jachete negre, pentru ca mai apoi să se îndepărteze, şchiopătând. În scena la care tocmai asistasem, străinul acela putea fi un noctambul oarecare, o figură fără chip şi fără identitate. În romanul lui Carax, acel străin era diavolul.
6
Un somn dens de uitare şi perspectiva de a o revedea pe Clara în acea după-amiază mă convinseră că viziunea nu fusese decât o întâmplare. Poate că acea neaşteptată
izbucnire de imaginaţie febrilă era doar presimţirea promisei şi mult doritei creşteri bruşte care, potrivit tuturor vecinelor de pe scară, avea să mă transforme într-un bărbat, dacă nu de ispravă, cel puţin bine făcut. La ora şapte fix, îmbrăcat cu cele mai bune haine şi emanând vapori de colonie Varon Dandy pe care o împrumutasem de la tata, m-am proţăpit în faţa uşii lui don Gustavo Barcelo, pregătit să debutez ca lector la domiciliu şi ca bărzăun de salon. Librarul şi nepoata lui împărţeau un apartament dintr-un bloc din Plaza Real. O
servitoare în uniformă, cu bonetă şi cu o vagă expresie de luptător îmi deschise uşa cu o reverenţă teatrală.
— Dumneavoastră trebuie să fiţi domnişorul Daniel, zise.
Eu sunt Bernarda, la dispoziţia dumneavoastră.
Bernarda avea un ton ceremonios care vădea accentul din Caceres, închis bine de tot. Cu pompă şi solemnitate, Bernarda mă călăuzi prin reşedinţa familiei Barcelo.
Apartamentul, aflat la primul etaj, înconjura proprietatea şi descria un cerc de galerii, saloane şi coridoare care mie, obişnuit cu modesta locuinţă de familie din strada Santa Ana, mi se părea Escorialul în miniatură. Se vedea imediat că
don Gustavo, pe lângă cărţi, incunabule şi tot soiul de tainice bibliografii, colecţiona statui, tablouri şi retabluri, ca să nu mai vorbim de o abundentă floră şi faună. Am urmat-o pe Bernarda printr-o galerie debordând de frunziş şi de specimene de la tropice, care alcătuiau o adevărată seră.
Geamurile galeriei cerneau o lumină aurită de pulbere şi aburi. Suflul unui pian plutea prin văzduh, languros şi târându-şi notele cu delăsare. Bernarda îşi deschidea drum prin desiş învârtindu-şi braţele de muncitor portuar ca pe nişte macete. Eu o urmam îndeaproape, studiind mediul şi remarcând prezenţa unei jumătăţi de duzină de feline şi a doi papagali în culori aprinse şi de o mărime enciclopedică pe
care, după cum mi-a explicat servitoarea, Barcelo îi botezase Ortega şi, respectiv, Gasset. Clara mă aştepta de cealaltă
parte a acestui codru, într-un salon ce dădea spre piaţă.
Îmbrăcată într-o vaporoasă rochie din bumbac turcoaz, obiectul tulburilor mele năzuinţe cânta la pian sub ocrotirea unei adieri de lumină care se strecura prin prisma rozetei.
Clara cânta rău, în contratimp şi greşind jumătate din note, însă mie serenada ei îmi suna ca un imn de slavă, iar faptul de a o vedea înălţându-se deasupra claviaturii, cu o urmă de zâmbet şi cu capul aplecat într-o parte, îmi inspira o viziune cerească. Mă pregăteam să-mi dreg glasul pentru a-mi anunţa prezenţa, însă efluviile de Varon Dandy m-au dat de gol. Clara puse de îndată capăt concertului şi un zâmbet ruşinat i se ivi pe chip.
— O clipă am crezut că e unchiul meu, îmi zise. Mi-a interzis să-l cânt pe Mompou, fiindcă spune că ce fac eu cu el e un sacrilegiu.
Singurul Mompou pe care îl cunoşteam eu era un preot sfrijit şi cu aplecare spre flatulenţă care ne preda lecţii de fizică şi de chimie, iar asocierea acestor idei mi se păru grotescă, dacă nu improbabilă.
— Dar mie mi se pare că tu cânţi de minune, am zis eu.
