Spre a-şi susţine argumentele, Bernarda se pornea atunci să-mi relateze o poveste auzită la radio despre un băiat care se îndrăgostise în mod necuvenit de învăţătoarea lui şi căruia, ca prin lucrarea unei vrăjitorii justiţiare, îi căzuseră

părul şi dinţii, în vreme ce faţa şi mâinile i se umpluseră de ciuperci, un soi de lepră a libidinosului.

— Luxura e un lucru foarte rău, conchidea Bernarda. Vă

spun eu că aşa e.

Don Gustavo, în pofida glumelor pe care le spunea pe socoteala mea, vedea cu ochi buni devoţiunea mea pentru Clara şi dăruirea mea entuziastă ca însoţitor. Eu îi atribuiam toleranţa faptului că, probabil, mă considera inofensiv. În câte-o după-amiază, îmi plasa o ofertă suculentă pentru romanul lui Carax. Îmi spunea că discutase subiectul cu câţiva colegi din breasla anticarilor şi că toţi căzuseră de acord că acum Carax putea valora o avere, mai cu seamă în Franţa. Eu îl refuzam de flecare dată, iar el se mărginea să

zâmbească, şiret. Îmi încredinţase o copie a cheilor de la apartament, ca să pot intra şi ieşi fără să mai depind de el sau de Bernarda, care să-mi deschidă când erau acasă. Tatăl meu era altă poveste. Cu trecerea anilor, îşi depăşise

reţinerea înnăscută de a aborda orice subiect care îl preocupa cu adevărat. Una dintre primele consecinţe ale acestui proces a fost aceea că a început să-şi manifeste dezaprobarea faţă de relaţia mea cu Clara.

— Ar trebui să te întâlneşti cu prieteni de vârsta ta, ca Tomas Aguilar, fiindcă l-ai uitat şi e un copil minunat, şi nu cu o femeie care e deja la vârsta măritişului.

— Ce mai contează vârsta unuia sau altuia, dacă suntem prieteni buni?

Ce m-a durut mai mult a fost aluzia la Tomas, fiindcă era adevărată. De luni de zile nu mai ieşisem cu el, pe când înainte vreme fusesem nedespărţiţi. Tata mă privea cu reproş.

— Daniel, tu nu ştii nimic despre femei, iar asta se joacă

cu tine ca mâţa cu şoarecele.

— Ba tu nu ştii nimic despre femei, replicam eu, jignit. Iar despre Clara, cu atât mai puţin.

Convorbirile noastre pe acest subiect se întindeau rareori dincolo de un schimb de reproşuri şi de priviri. Când nu eram la colegiu sau cu Clara, îmi petreceam tot timpul ajutându-l pe tata la librărie. Făcând ordine în depozitul din spate,

ducând

comenzi,

făcând

comisioane

sau

întâmpinându-i pe clienţii obişnuiţi. Tata se plângea că nu eram nici cu mintea, nici cu inima la lucru. Eu, la rându-mi, replicam că acolo îmi petreceam întreaga viaţă şi că nu înţelegeam de ce trebuia să se plângă. În multe nopţi, neputând să adorm, îmi aminteam de acea intimitate, de acea mică lume pe care o împărţisem amândoi în anii de după moartea mamei, anii cu stiloul lui Victor Hugo şi cu locomotivele din alamă. Mi-i aminteam ca pe nişte ani de pace şi de tristeţe, ca pe o lume care se destrăma, care se evaporase treptat începând cu zorii acelei dimineţi când tata mă dusese să vizitez Cimitirul Cărţilor Uitate. Într-o zi, tata a descoperit că îi dăruisem Clarei cartea lui Carax şi a avut un acces de mânie.

— M-ai dezamăgit, Daniel, îmi spuse. Când te-am dus în locul secret, ţi-am spus că acea carte pe care aveai s-o alegi era ceva deosebit, că urma s-o adopţi şi că trebuia să-ţi

asumi răspunderea pentru ea.

— Atunci aveam zece ani, tăticule, iar toate alea erau un joc de copii.

Tata mă privi ca şi când l-aş fi înjunghiat.

— Iar acum ai paisprezece, şi nu numai că eşti tot un copil, dar eşti un copil care se crede bărbat. Ai să-ţi atragi multe neplăceri în viaţă, Daniel. Şi încă foarte curând.

În acele zile, credeam că pe tata îl durea faptul că eu îmi petreceam atâta timp cu familia Barcelo. Librarul şi nepoata lui trăiau într-o lume de lux pe care el nu o putea decât visa.

Mă gândeam că îl deranja că servitoarea lui don Gustavo se purta cu mine ca şi când mi-ar fi fost mamă şi că îl jignea faptul că eu acceptam ca altcineva să joace acest rol. Uneori, pe când trebăluiam prin magazia din spate făcând pachete sau pregătind o livrare, îl auzeam pe câte-un client glumind cu tata.

— Sempere, ceea ce trebuie să faci dumneata e să-ţi cauţi o fată de treabă, că acuma e belşug de văduve arătoase şi în floarea vârstei, mă-nţelegi. O fată cumsecade îţi aranjează

viaţa, prietene, şi te întinereşte cu douăzeci de ani. Ce nu poate face o pereche de ţâţe…

Tata nu răspundea niciodată la aceste insinuări, însă mie mi se păreau din ce în ce mai înţelepte. O dată, în timpul uneia din cinele noastre, care se preschimbaseră în lupte de tăceri şi de priviri furişe, am scos subiectul la interval.

Credeam că, dacă i-l sugeram eu, aş fi înlesnit lucrurile. Tata era un bărbat care arăta bine, avea o înfăţişare delicată şi îngrijită şi, după câte ştiam eu, mai multe femei din cartier îl vedeau cu ochi buni.

— Ţie ţi-a fost foarte uşor să găseşti o înlocuitoare pentru mama ta, răspunse el cu amărăciune. Însă pentru mine nu există aşa ceva şi n-am niciun interes să caut.

Pe măsură ce vremea trecea, insinuările tatei şi ale Bernardei, ba chiar ale lui Barcelo, începură să-mi producă

pagube interne. Ceva în sinea mea îmi spunea că înaintam pe un drum fără întoarcere, că nu puteam spera ca Clara să

vadă în mine mai mult decât un copil mai mic cu zece ani decât ea. Simţeam că, de la o zi la alta, îmi era tot mai greu

să stau în preajma ei, să-i suport atingerea mâinilor sau să o ţin de braţ în timp ce ne plimbam. Veni o clipă când, pur şi simplu, faptul că stăteam în preajma ei s-a tradus aproape într-o durere fizică. Nimănui nu-i scăpa acest fapt, iar Clarei mai puţin decât oricui.

— Daniel, cred că trebuie să stăm de vorbă, îmi spunea ea.

Eu cred că nu m-am purtat cum se cuvine cu tine…

Nu o lăsam niciodată să-şi termine fraza. Ieşeam din încăpere sub un pretext oarecare şi fugeam. Au fost zile când am crezut că mă luam la întrecere cu calendarul, într-o cursă imposibilă. Mă temeam că lumea de miraje pe care o clădisem în jurul Clarei se apropia de sfârşit. Nu-mi închipuiam că problemele mele abia începuseră.

Sărăcie lucie

1950-1952

7

În ziua când am împlinit şaisprezece ani, mi s-a năzărit cea mai proastă idee din câte îmi fusese dat să-mi treacă prin minte de-a lungul scurtei mele existenţe. Cu de la mine putere şi pe riscul meu, am hotărât să organizez o cină cu prilejul zilei mele de naştere şi să-i invit pe Barcelo, pe Bernarda şi pe Clara. Tata era de părere că făceam o greşeală.

— E ziua mea, am replicat eu tăios. Muncesc pentru tine în toate celelalte zile din an. Măcar o dată, fă-mi plăcerea.

— Fă cum vrei.

Lunile din urmă fuseseră cele mai confuze din ciudata mea prietenie cu Clara. Nu mai citeam aproape deloc pentru ea.

Clara evita sistematic orice prilej de a rămâne singură cu mine. Întotdeauna, când o vizitam, unchiul ei era de faţă, prefăcându-se că citeşte ziarul, ori Bernarda se materializa foindu-se prin preajmă şi aruncându-mi priviri cu coada ochiului. Alteori, compania lua forma uneia sau a mai multor prietene ale Clarei. Eu le numeam „brigada măicuţelor‖, mereu atinse de o pudoare şi de o înfăţişare feciorelnică, patrulând în jurul Clarei cu un liturghier în mână şi cu o privire poliţienească prin care arătau limpede că eu eram în plus, că prezenţa mea o stânjenea pe Clara şi pe toată lumea.

Totuşi, cel mai rău dintre toţi era maestrul Neri, a cărui nefastă simfonie era tot neterminată. Era un tip ferchezuit, un filfizon din San Gervasio care, cu toate că îşi dădea aere de Mozart, mie, aşa cum tot picura briantină, îmi amintea mai mult de Carlos Gardel. De geniu nu vedeam la el altceva decât că era un împuţit. Îl peria pe don Gustavo fără nicio demnitate şi fără nicio jenă şi flirta cu Bernarda în bucătărie, făcând-o să râdă cu darurile lui ridicole de punguţe cu migdale zaharisite şi cu pişcăturile de fund. Pe scurt, îl detestam de moarte. Antipatia era reciprocă. Neri se ivea mereu prin preajmă cu partiturile lui şi cu atitudinea arogantă, uitându-se la mine de parcă eram un biet ucenic nedorit şi punând tot felul de obstacole în calea prezenţei mele.

— Băiete, nu cumva trebuie să pleci să-ţi faci lecţiile?

— Iar dumneavoastră, maestre, nu aveaţi de terminat o simfonie?