— Aş face-o, însă i-am promis tatei că am să păstrez secretul, am răspuns.
— Înţeleg. Sempere şi misterele lui, a zis Barcelo. Îmi închipui eu cam pe unde. Mare baftă ai avut, băiete. Asta numesc eu să găseşti acul în carul cu fân. Ia să vedem, îmi dai voie să mă uit la ea?
I-am întins cartea, iar Barcelo a luat-o în mâini cu infinită
delicateţe.
— Ai citit-o, presupun.
— Da, domnule.
— Te invidiez. Dintotdeauna mi s-a părut că momentul cel mai potrivit ca să-l citeşti pe Carax e atunci când încă ai inima tânără şi mintea limpede. Ştiai că ăsta a fost ultimul roman pe care l-a scris?
Am tăgăduit în tăcere.
— Ştii câte exemplare ca acesta sunt pe piaţă, Daniel?
— Câteva mii, bănuiesc.
— Niciunul, a precizat Barcelo. În afară de al tău. Restul au fost arse.
— Arse?
Barcelo s-a mărginit să-mi ofere zâmbetul lui ermetic, parcurgând filele cărţii şi mângâind hârtia ca şi cum ar fi fost o mătase unică în univers. Doamna în alb s-a întors încet.
Buzele ei au schiţat un surâs timid şi tremurător. Ochii săi clipeau în gol, pupile albe ca de marmură. Am înghiţit în sec.
Era oarbă.
— N-o cunoşti pe nepoata mea Clara, nu-i aşa? a întrebat Barcelo.
M-am limitat să tăgăduiesc, incapabil să-mi desprind privirea de la acea creatură cu tenul de păpuşă din porţelan şi cu ochi albi, cei mai trişti ochi pe care i-am văzut vreodată.
— În realitate, experta în Julián Carax este Clara, de aceea am adus-o, a spus Barcelo. Ba chiar, dacă stau şi mă
gândesc bine, cred, cu îngăduinţa voastră, că eu am să mă
retrag în altă sală să inspectez volumul acesta, în timp ce voi vorbiţi de ale voastre. De acord?
L-am privit, uluit. Librarul, pirat bătrân şi străin de reţinerile mele, s-a mărginit să mă bată uşor pe umăr şi a plecat cu cartea mea sub braţ.
— L-ai impresionat, ştii? a zis vocea din spatele meu.
M-am întors spre a descoperi surâsul uşor al nepoatei librarului, bâjbâind în gol. Avea glasul de cristal, transparent şi atât de fragil, încât mi s-a părut că vorbele ei aveau să se spargă dacă o întrerupeam la jumătatea frazei.
— Unchiul meu mi-a zis că ţi-a oferit o sumă frumoasă
pentru cartea lui Carax, dar că tu l-ai refuzat, a adăugat Clara. Ţi-ai câştigat respectul lui.
— Oricine ar zice-o, am suspinat eu.
Am observat cum Clara, atunci când zâmbea, îşi înclina capul într-o parte şi cum degetele ei se jucau cu un inel care părea o ghirlandă de safire.
— Câţi ani ai? a întrebat ea.
— Aproape unsprezece, am răspuns. Dar dumneavoastră?
Clara a râs dinaintea insolentei mele inocenţe.
— Aproape de două ori pe-atât, însă nu-i totuşi cazul să-mi spui „dumneavoastră‖.
— Păreţi mai tânără, am remarcat eu, intuind că asta putea fi o bună ieşire pentru indiscreţia mea.
— Atunci o să am încredere în tine, fiindcă eu nu ştiu cum arăt, a replicat ea, fără să-şi abandoneze zâmbetul parţial.
Dar, dacă îţi par mai tânără, cu atât mai mult trebuie să mă
tutuieşti.
— Cum spuneţi dumneavoastră, domnişoară Clara.
Am observat pe îndelete mâinile ei deschise ca nişte aripi în poală, talia fragilă insinuându-se sub cutele de alpaca, desenul umerilor, extrema paloare a gâtului şi linia buzelor, pe care aş fi dorit să o mângâi cu vârful degetelor. Niciodată
până atunci nu avusesem prilejul să observ o femeie de atât de aproape şi cu atâta precizie, fără să mă tem că-i voi întâlni privirea.
— La ce te uiţi? a întrebat Clara, nu fără o anumită
maliţiozitate.
