— Unchiul dumneavoastră spune că sunteţi expertă în Julián Carax, am improvizat eu, cu gura uscată.

— Unchiul meu ar fi în stare să spună orice ca să-şi petreacă o bucată de vreme singur cu o carte care îl fascinează, a zis Clara. Însă tu trebuie să te întrebi cum cineva care este orb poate fi expert în materie de cărţi, dacă

nu le poate citi.

— Adevărul e că nu mi-a trecut prin minte.

— Pentru aproape unsprezece ani, nu minţi prea rău. Ai grijă, sau vei sfârşi ca unchiul meu.

Temându-mă să n-o dau în bară pentru a nu ştiu câta oară, m-am mărginit să rămân aşezat, în tăcere, contemplând-o prostit.

— Haide, apropie-te, a zis ea.

— Poftim?

— Apropie-te fără teamă. N-am să te mănânc.

M-am ridicat de pe scaun şi m-am îndreptat spre locul unde era aşezată Clara. Nepoata librarului şi-a ridicat mâna dreaptă, căutându-mă pe ghicite. Fără să-mi dau seama prea bine cum trebuia să procedez, am făcut la fel şi i-am întins mâna mea. A luat-o în mâna ei stângă şi mi-a oferit în tăcere dreapta ei. Am înţeles instinctiv ce îmi cerea să fac şi i-am călăuzit-o până la chipul meu. Atingerea ei era fermă şi delicată în acelaşi timp. Degetele ei mi-au parcurs obrajii şi pomeţii. Am rămas nemişcat, aproape fără să cutez a respira, în timp ce Clara îmi citea trăsăturile cu mâinile. În timp ce făcea asta, zâmbea ca pentru sine şi am putut să bag de seamă că buzele i se întredeschideau, parcă murmurând în tăcere. I-am simţit mâinile străbătându-mi lin fruntea, părul

şi pleoapele. S-a oprit asupra buzelor, conturându-le în tăcere cu arătătorul şi cu inelarul. Degetele îi miroseau a scorţişoară. Am înghiţit în sec, simţind cum pulsul meu o lua la sănătoasa şi mulţumind divinei providenţe că nu existau martori oculari care să asiste la arderea ruşinată a feţei mele, care ar fi fost îndeajuns pentru a aprinde o havană de la o palmă distanţă.

3

În după-amiaza aceea cu ceaţă şi burniţă, Clara Barcelo mi-a furat inima, răsuflarea şi somnul. La adăpostul luminii fermecate din Ateneu, mâinile ei au scris pe pielea mea un blestem ce avea să mă urmărească peste ani. Pe când o contemplam vrăjit, nepoata librarului mi-a explicat povestea ei şi felul cum dăduse, tot din întâmplare, peste paginile lui Julián Carax. Accidentul avusese loc într-un sat din Provenţa. Tatăl ei, un avocat de prestigiu care lucra pentru cabinetul preşedintelui Companys, avusese clarviziunea de a-şi trimite fiica şi soţia să locuiască, împreună cu sora lui, de cealaltă parte a frontierei, la începutul războiului civil. Unii erau de părere că asta era o exagerare, că la Barcelona nu avea să se întâmple nimic şi că în Spania, leagăn şi culme a civilizaţiei creştine, barbaria îi viza doar pe anarhişti, iar aceştia, cu bicicletele şi ciorapii lor peticiţi, n-aveau cum să

ajungă prea departe. Popoarele nu se privesc niciodată în oglindă, spunea mereu tatăl Clarei, şi cu atât mai puţin cu un război în gând. Avocatul era un bun interpret al istoriei şi ştia că viitorul se citea cu o mai mare limpezime pe străzi, în fabrici şi prin cartiere, decât în ziarele de dimineaţă. Vreme de mai multe luni le scrisese în fiecare săptămână. La început o făcea din biroul de pe strada Diputacion, apoi fără

adresa expeditorului şi, în cele din urmă, pe furiş, dintr-o celulă din castelul Montjuic, unde, ca pe mulţi alţii, nimeni nu l-a văzut intrând şi de unde n-a mai ieşit niciodată.

Mama Clarei citea scrisorile cu voce tare, ascunzându-şi neîndemânatic plânsul şi sărind peste paragrafele pe care fiica lor le intuia fără să mai fie nevoie să le citească. Mai târziu, la miezul nopţii, Clara îşi convingea verişoara, pe Claudette, să-i recitească scrisorile tatălui ei în întregime.

Aşa citea Clara, cu ochi de împrumut. Nimeni n-a văzut-o vreodată vărsând o lacrimă, nici atunci când n-au mai primit corespondenţa de la avocat, nici atunci când veştile despre război le-au făcut să se gândească la ce era mai rău.

— Tata ştia de la bun început ce urma să se întâmple, mi-a explicat Clara. A rămas alături de prieteni fiindcă credea că

asta era obligaţia lui. L-a ucis loialitatea faţă de nişte oameni care, atunci când le-a venit mai bine, l-au trădat. Să n-ai încredere în nimeni niciodată, Daniel, mai ales în oamenii pe care îi admiri. Ăştia sunt cei care te vor înjunghia cel mai năprasnic.

Clara rostea aceste cuvinte cu o duritate ce părea făurită

în ani întregi de taină şi de umbră. M-am pierdut în privirea ei de porţelan, ochi fără lacrimi şi înşelăciuni, ascultând-o cum vorbea despre lucruri pe care pe atunci nu le înţelegeam. Clara descria persoane, locuri şi obiecte pe care nu le văzuse niciodată cu propriii săi ochi, cu meticulozitatea şi precizia unui maestru din şcoala flamandă. Idiomul ei erau texturile şi ecourile, culoarea vocilor, ritmul paşilor. Mi-a explicat cum, în anii de exil în Franţa, ea şi verişoara ei Claudette avuseseră parte de un tutore şi profesor particular, un beţivan de vreo cincizeci şi ceva de ani cu aere de literat, care se lăuda că putea recita Eneida lui Virgiliu în limba latină fără accent şi pe care îl porecliseră Monsieur Roquefort în virtutea aromei aparte pe care o răspândea în pofida băilor romane de colonie şi parfum cu care îşi îngrijea pantagruelica persoană. Monsieur Roquefort, în ciuda remarcabilelor sale însuşiri (dintre care se detaşa o fermă şi militantă convingere că un cârnat şi, mai cu seamă, porţiile de tobă pe care Clara şi mama ei le primeau de la rudele din Spania erau leacuri făcătoare de minuni pentru circulaţie şi pentru durerea provocată de gută), era un bărbat cu gusturi rafinate. De tânăr călătorea la Paris o dată pe lună ca să-şi îmbogăţească patrimoniul cultural cu ultimele noutăţi literare, să viziteze muzee şi, se zvonea, să petreacă o noapte nelucrătoare în braţele unei tinere nimfe pe care o botezase madame Bovary, cu toate că se numea Hortense şi avea o oarecare propensiune spre părul facial. În excursiile sale culturale, Monsieur Roquefort obişnuia să frecventeze o tarabă de cărţi uzate situată în faţă la Notre Dame şi chiar acolo, din întâmplare, într-o după-amiază a anului 1939, a dat peste romanul unui autor necunoscut, un anume Julián

Carax. Mereu deschis la noutăţi, Monsieur Roquefort a achiziţionat cartea, în primul rând fiindcă titlul i se părea sugestiv, iar el avusese dintotdeauna obiceiul de a citi ceva uşor în tren, la întoarcere. Romanul se intitula Casa roşie, iar pe contracopertă era o imagine nedesluşită a autorului, poate o fotografie sau o schiţă în cărbune. Potrivit textului biografic, Julián Carax era un tânăr de douăzeci şi şapte de ani ce se născuse o dată cu secolul la Barcelona, iar acum trăia la Paris, scria în limba franceză şi profesa ca pianist de noapte într-un local de moravuri uşoare. Textul de pe supracopertă, pompos şi cariat, după gustul epocii, proclama pe un ton prusac cum că aceea era prima operă a unei valori uluitoare, un talent proteic şi ilustru, promisiune de viitor pentru literele europene, fără asemuire în lumea celor vii. În orice caz, rezumatul oferit în continuare lăsa să se înţeleagă

că povestea conţinea elemente vag sinistre şi de tonalitate foiletonistică, ceea ce, în ochii lui Monsieur Roquefort, constituia întotdeauna un punct favorabil, întrucât lui, după

clasici, cel mai mult îi plăceau intrigile cu crime şi alcovuri.

Casa roşie relata viaţa chinuită a unui individ misterios care spărgea magazine de jucării şi muzee pentru a fura păpuşi şi marionete, cărora ulterior le scotea ochii, şi le ducea în sălaşul lui, o fantomatică seră abandonată de pe malurile Senei. Într-o noapte, când dădea buzna într-o clădire somptuoasă de pe bulevardul Foix pentru a decima colecţia particulară de păpuşi a unui magnat îmbogăţit prin tertipuri tulburi pe vremea revoluţiei industriale, fiica acestuia, o domnişoară din lumea bună pariziană, foarte citită şi fină fiind, se îndrăgostea de hoţ. Pe măsură ce avansa întortocheata poveste de amor, împânzită de incidente zbuciumate şi de episoade în semiîntuneric, eroina desluşea misterul ce-l determina pe enigmaticul protagonist, care nu-şi dezvăluia niciodată numele, să orbească păpuşile, descoperea o taină îngrozitoare despre propriul ei tată şi despre colecţia lui de figurine din porţelan şi se afunda inevitabil într-un final de tragedie gotică.

Monsieur Roquefort, care era un alergător de cursă lungă

în disputele literare şi se mândrea că poseda o bogată

colecţie de scrisori semnate de toţi editorii din Paris ce respingeau volumele de versuri şi de proză pe care el le trimitea neîncetat, a identificat editura care publicase romanul ca fiind o casă de doi bani, cunoscută, eventual, pentru tomurile sale culinare, de croitorie şi de alte arte casnice. Proprietarul tarabei de cărţi uzate i-a povestit că

romanul abia apăruse şi că izbutise să smulgă două recenzii în două ziare din provincie, pe aceeaşi pagină cu anunţurile mortuare. Pe scurt, criticii îşi vărsaseră tot năduful şi îi recomandaseră începătorului Carax să nu-şi părăsească

slujba de pianist, întrucât în literatură era limpede că nu avea să nimerească nota. Monsieur Roquefort, căruia i se înmuia inima şi buzunarul dinaintea cauzelor pierdute, s-a decis să investească o jumătate de franc şi a luat cu el romanul numitului Carax, împreună cu o ediţie aleasă a marelui maestru, al cărui moştenitor se simţea, la drept vorbind, Gustave Flaubert.

Trenul spre Lyon era ticsit, iar Monsieur Roquefort nu avu încotro şi trebui să-şi împartă cabina de clasa a doua cu două călugăriţe care, de cum lăsară în urmă gara Austerlitz, nu încetară să-i arunce priviri reprobatoare, boscorodind în şoaptă. Supus unor asemenea stăruitoare căutături, maestrul optă pentru a-şi scoate romanul din servietă şi a se ascunde îndărătul paginilor acestuia. Nu mică îi fu mirarea când, după sute de kilometri, descoperi că uitase de măicuţe, de tot acel du-te-vino din tren şi de peisajul care se scurgea ca un coşmar al fraţilor Lumiere dincolo de geamurile trenului. Citi toată noaptea, străin de sforăiturile călugăriţelor şi de gările fugare prin ceaţă. Întorcând ultima pagină când se arătau zorii, Monsieur Roquefort descoperi că

avea lacrimi în ochi şi inima cotropită de invidie şi de uimire.

Chiar în acea luni, Monsieur Roquefort sună la editura din Paris pentru a solicita informaţii despre Julián Carax. După

multe insistenţe, o telefonistă cu glas astmatic şi dispoziţie virulentă îi răspunse că domnul Carax nu avea o adresă

cunoscută, că, în orice caz, nu era în relaţii cu editura în chestiune şi că din romanul Casa roşie se vânduseră, începând din ziua publicării, exact şaptezeci şi şapte de exemplare, probabil achiziţionate în majoritate de domnişoarele cu virtutea uşoară şi de alţi obişnuiţi ai localului unde autorul înşira nocturne şi poloneze pentru câţiva bănuţi. Restul exemplarelor fuseseră returnate şi transformate în pastă de hârtie pentru tipărirea de liturghiere, formulare de amenzi şi bilete de loterie. Soarta mizeră a misteriosului autor sfârşi prin a cuceri simpatia lui Monsieur Roquefort. De-a lungul următorilor zece ani, în fiecare vizită a sa la Paris, străbătea anticariatele în căutarea altor opere ale lui Julián Carax. Nu găsi niciuna, niciodată.

Mai nimeni nu auzise de autor, iar celor cărora numele parcă

le spunea ceva ştiau prea puţin. Unii afirmau că mai publicase câteva cărţi, întotdeauna la edituri neînsemnate şi în tiraje derizorii. Aceste cărţi, dacă într-adevăr existau, erau cu neputinţă de găsit. Un librar afirmă o dată că avusese în mână un exemplar din romanul lui Julián Carax intitulat Hoţul de catedrale, însă de atunci trecuse ceva vreme şi nu era cu totul sigur. La finele anului 1935, îi parveniră veşti cum că un roman al lui Julián Carax, Umbra vântului, fusese publicat la o mică editură din Paris. Scrise la editură pentru a achiziţiona mai multe exemplare. Nu primi niciun răspuns.

În anul următor, în primăvara lui ’36, vechiul său prieten de la taraba de cărţi de pe malul Senei îl întrebă dacă îl mai interesa Carax. Monsieur Roquefort afirmă că el nu închina niciodată steagul. Era deja o chestiune de încăpăţânare: dacă

lumea se străduia să-l îngroape în uitare pe Carax, el n-avea niciun chef să înghită găluşca. Prietenul său îi povesti cum, cu câteva săptămâni în urmă, circulase un zvon în privinţa lui Carax. Se părea că, în sfârşit, soarta lui se schimbase.

Urma să ia în căsătorie o doamnă cu o poziţie bună şi publicase, după mai mulţi ani de tăcere, un nou roman care, pentru prima oară, primise o recenzie favorabilă în Le Monde.

Însă tocmai când părea că începuse să bată un vânt prielnic, îi explică librarul, Carax se pomenise implicat într-un duel în cimitirul Pere Lachaise. Amănuntele acestor evenimente nu

erau limpezi. Ceea ce se ştia era că duelul avusese loc în zorii zilei când Carax trebuia să se căsătorească şi că mirele nu se prezentase la biserică.

Existau opinii pentru toate gusturile: unii îl dădeau mort în acel duel, iar cadavrul abandonat într-o groapă comună; alţii, mai optimişti, preferau să creadă că, implicat în vreo afacere tulbure, Carax fusese nevoit să-şi părăsească

mireasa la altar şi să fugă din Paris pentru a se întoarce la Barcelona. Mormântul fără nume nu a fost găsit niciodată, iar la puţină vreme circulase altă versiune: urmărit de ghinion, Julián Carax murise în oraşul său natal, în cea mai crâncenă mizerie. Fetele de la bordelul unde cânta la pian făcuseră o chetă pentru a-i plăti o îngropăciune cumsecade.

Când sosi momentul plăţii, cadavrul fusese deja înmormântat într-o groapă comună, lângă trupurile unor cerşetori şi ale unor oameni fără nume care apăreau plutind în port sau mureau de frig pe treptele de la metrou.

Fie şi numai ca să nu se dea bătut, Monsieur Roquefort nu-l uită pe Carax. Unsprezece ani după ce descoperise Casa roşie, hotărî să le împrumute romanul celor două eleve ale sale, cu speranţa că, poate, acea stranie carte avea să le însufleţească a dobândi obişnuinţa lecturii. Clara şi Claudette erau pe atunci două fete de cincisprezece ani, cu vinele clocotind de hormoni şi cu lumea făcându-le cu ochiul de la ferestrele sălii de studiu. În ciuda strădaniilor tutorelui, până atunci se dovediseră imune la farmecul clasicilor, la fabulele lui Esop ori la versurile nemuritoare ale lui Dante Alighieri. Temându-se să nu i se rezilieze contractul în clipa când mama Clarei avea să descopere că travaliul său docent forma două analfabete cu capul plin de păsărele, Monsieur Roquefort optă pentru a le strecura romanul lui Carax, sub pretextul că era o poveste de dragoste din acelea care te făceau să plângi în hohote, ceea ce era pe jumătate adevărat.

4

— Niciodată nu mă simţisem răpită, sedusă şi învăluită de o poveste de dragoste cum era cea din cartea aceea, îmi zise Clara. Până atunci, pentru mine, lecturile erau o obligaţie, un soi de amendă plătită învăţătorilor şi tutorilor, fără să ştiu prea bine pentru ce. Nu cunoşteam plăcerea de a citi, de a explora porţi ce ţi se deschid în suflet, de a te lăsa în voia imaginaţiei, frumuseţii şi misterului ficţiunii şi limbajului.

Pentru mine, toate acestea s-au născut o dată cu romanul acela. Ai sărutat vreodată o fată, Daniel?

Cerebelul mi se înfundă în gâtlej, iar saliva mi se preschimbă în rumeguş.