— E secret, am replicat, ştiind că tata zâmbea probabil în sinea lui.
Barcelo s-a încruntat şi şi-a îndreptat privirea spre tata.
— Amice Sempere, fiindcă e vorba de dumneata, pentru toată stima ce-ţi port şi în numele îndelungatei şi profundei prietenii ce ne leagă ca pe nişte fraţi, s-o lăsăm la patruzeci de duros şi să nu mai vorbim.
— Asta va trebui s-o discuţi cu fiul meu, a spus tata.
Cartea e a lui.
Barcelo mi-a oferit un zâmbet lupesc.
— Ce zici, tinere? Patruzeci de duros nu-i rău la prima vânzare… Sempere, băiatul ăsta al dumitale va face carieră
în afacerea asta.
Cenacliştii au râs la poanta lui. Barcelo m-a privit satisfăcut, scoţându-şi portofelul de piele. A numărat cei patruzeci de duros, care pe atunci însemnau o avere, şi mi i-a
întins. Eu m-am mărginit să refuz în tăcere. Barcelo s-a încruntat.
— Vezi că lăcomia e un păcat mortal, nu? a zis. Hai, şaizeci de duros şi îţi deschizi un carnet de economii, că doar la vârsta ta trebuie să te gândeşti la viitor.
Am refuzat din nou. Barcelo i-a aruncat tatei o privire mânioasă prin monoclul său.
— Nu te uita la mine, a zis tata. Eu am venit aici numai ca însoţitor.
Barcelo a oftat şi m-a cercetat pe îndelete.
— Să vedem, flăcăule, tu ce anume doreşti?
— Ce doresc e să aflu cine este Julián Carax şi unde pot găsi alte cărţi pe care le-a scris.
Barcelo a râs pe înfundate şi a vârât la loc portofelul, reconsiderându-şi adversarul.
— Ia te uită, un academician. Sempere, dar ce-i dai dumneata de mâncare acestui ţânc? a glumit el.
Librarul s-a aplecat spre mine cu un gest confidenţial şi, o clipă, mi s-a părut că întrezăresc în privirea lui un respect care nu fusese acolo cu câteva momente în urmă.
— Vom face o înţelegere, mi-a zis el. Mâine, duminică, după-amiaza, treci pe la Biblioteca Ateneului şi întrebi de mine. Tu aduci cartea pentru ca eu s-o pot examina cum trebuie, iar eu îţi povestesc ce ştiu despre Julián Carax. Quid pro quo.
— Quid pro ce?
— Latină, puştiule. Nu există limbi moarte, ci numai creiere în letargie. Parafrazând, înseamnă că nu există duros de patru pesete, dar că mi-ai plăcut şi am să-ţi fac o favoare.
Bărbatul acela distila o oratorie în măsură să anihileze muştele în zbor, însă am bănuit că, dacă voiam să aflu ceva despre Julián Carax, mai convenabil ar fi fost să rămân în termeni buni cu el. I-am zâmbit cu beatitudine, arătându-mi plăcerea produsă de latinăraia şi vorbăria lui.
— Nu uita, mâine, la Ateneu, a rostit solemn librarul. Dar adu cartea, sau adio înţelegere.
— De acord.
Conversaţia s-a risipit încetişor în murmurul celorlalţi
cenaclişti, alunecând spre nişte documente găsite în pivniţele de la Escorial care sugerau posibilitatea ca don Miguel de Cervantes să nu fi fost altceva decât pseudonimul literar al unei muieri toledane păroase. Barcelo, absent, nu a participat la bizantina dezbatere şi s-a mărginit să mă
observe din spatele monoclului cu un zâmbet voalat. Sau poate că privea doar cartea pe care o ţineam în mână.
2
În duminica aceea, norii alunecaseră din cer şi străzile zăceau scufundate sub o lagună de ceaţă deasă şi arzătoare care făcea să asude termometrele de pe pereţi. La jumătatea după-amiezii, când să tot fi fost vreo treizeci de grade, am pornit-o spre strada Canuda pentru a mă întâlni cu Barcelo la Ateneu, cu cartea mea sub braţ şi cu un văl de sudoare pe frunte. Ateneul era – şi mai este – unul dintre multele colţuri ale Barcelonei unde secolul al XIX-lea încă nu-şi primise vestea pensionării. Scara de piatră urca dintr-o curte interioară de palat până la o reţea fantomatică de galerii şi săli de lectură unde invenţii precum telefonul, aglomeraţia sau ceasul de mână erau anacronisme futuriste. Portarul, ori poate că era doar o statuie în uniformă, abia dacă a clipit la sosirea mea. M-am strecurat până la primul etaj, binecuvântând paletele unui ventilator care susura printre cititorii adormiţi, topindu-se ca nişte cubuleţe de gheaţă
peste cărţile şi ziarele lor.
Silueta lui don Gustavo Barcelo se contura lângă ferestrele unei galerii ce dădea spre grădina interioară a edificiului. În ciuda atmosferei aproape tropicale, librarul purta hainele sale obişnuite de ţafandache, iar monoclul îi lucea în semiîntuneric precum o monedă pe fundul unei fântâni.
Lângă el am desluşit o siluetă înveşmântată într-o rochie de alpaca albă, care mi s-a părut a fi un înger sculptat în ceţuri.
La ecoul paşilor mei, Barcelo şi-a întors privirea şi mi-a făcut semn să mă apropii.
— Daniel, nu-i aşa? a întrebat librarul. Ai adus cartea?
Am încuviinţat de două ori şi am acceptat scaunul pe care Barcelo mi-l oferea lângă el şi misterioasa lui însoţitoare. Preţ
de câteva minute, librarul s-a mărginit să zâmbească placid, străin de prezenţa mea. În scurt timp, mi-am pierdut orice speranţă că avea să mă prezinte acelei doamne în alb, cine-o fi fost ea. Barcelo se comporta de parcă ea nu se afla acolo şi niciunul din noi n-o putea vedea. M-am uitat spre ea cu coada ochiului, temându-mă să-i întâlnesc privirea, care
rămăsese pierdută spre nicăieri. Chipul şi braţele îi vădeau pielea palidă, aproape translucidă. Avea trăsături ascuţite, desenate în contururi ferme, sub un păr negru ce strălucea ca o piatră umedă. Am socotit că avea vreo douăzeci de ani cel mult, însă ceva din atitudinea ei şi din felul în care sufletul părea să-i cadă la picioare, ca ramurile unei sălcii, m-a făcut să mă gândesc că nu avea vârstă. Părea ţintuită în starea aceea de perpetuă tinereţe rezervată manechinelor din vitrinele magazinelor de lux. Încercam să-i ghicesc pulsul sub pielea gâtului de lebădă, când am băgat de seamă că Barcelo mă fixa.
— Aşadar, ai de gând să-mi spui unde ai găsit cartea asta?
m-a întrebat.
