peste cărţile şi ziarele lor.

Silueta lui don Gustavo Barcelo se contura lângă ferestrele unei galerii ce dădea spre grădina interioară a edificiului. În ciuda atmosferei aproape tropicale, librarul purta hainele sale obişnuite de ţafandache, iar monoclul îi lucea în semiîntuneric precum o monedă pe fundul unei fântâni.

Lângă el am desluşit o siluetă înveşmântată într-o rochie de alpaca albă, care mi s-a părut a fi un înger sculptat în ceţuri.

La ecoul paşilor mei, Barcelo şi-a întors privirea şi mi-a făcut semn să mă apropii.

— Daniel, nu-i aşa? a întrebat librarul. Ai adus cartea?

Am încuviinţat de două ori şi am acceptat scaunul pe care Barcelo mi-l oferea lângă el şi misterioasa lui însoţitoare. Preţ

de câteva minute, librarul s-a mărginit să zâmbească placid, străin de prezenţa mea. În scurt timp, mi-am pierdut orice speranţă că avea să mă prezinte acelei doamne în alb, cine-o fi fost ea. Barcelo se comporta de parcă ea nu se afla acolo şi niciunul din noi n-o putea vedea. M-am uitat spre ea cu coada ochiului, temându-mă să-i întâlnesc privirea, care

rămăsese pierdută spre nicăieri. Chipul şi braţele îi vădeau pielea palidă, aproape translucidă. Avea trăsături ascuţite, desenate în contururi ferme, sub un păr negru ce strălucea ca o piatră umedă. Am socotit că avea vreo douăzeci de ani cel mult, însă ceva din atitudinea ei şi din felul în care sufletul părea să-i cadă la picioare, ca ramurile unei sălcii, m-a făcut să mă gândesc că nu avea vârstă. Părea ţintuită în starea aceea de perpetuă tinereţe rezervată manechinelor din vitrinele magazinelor de lux. Încercam să-i ghicesc pulsul sub pielea gâtului de lebădă, când am băgat de seamă că Barcelo mă fixa.

— Aşadar, ai de gând să-mi spui unde ai găsit cartea asta?

m-a întrebat.

— Aş face-o, însă i-am promis tatei că am să păstrez secretul, am răspuns.

— Înţeleg. Sempere şi misterele lui, a zis Barcelo. Îmi închipui eu cam pe unde. Mare baftă ai avut, băiete. Asta numesc eu să găseşti acul în carul cu fân. Ia să vedem, îmi dai voie să mă uit la ea?

I-am întins cartea, iar Barcelo a luat-o în mâini cu infinită

delicateţe.

— Ai citit-o, presupun.

— Da, domnule.

— Te invidiez. Dintotdeauna mi s-a părut că momentul cel mai potrivit ca să-l citeşti pe Carax e atunci când încă ai inima tânără şi mintea limpede. Ştiai că ăsta a fost ultimul roman pe care l-a scris?

Am tăgăduit în tăcere.

— Ştii câte exemplare ca acesta sunt pe piaţă, Daniel?

— Câteva mii, bănuiesc.

— Niciunul, a precizat Barcelo. În afară de al tău. Restul au fost arse.

— Arse?

Barcelo s-a mărginit să-mi ofere zâmbetul lui ermetic, parcurgând filele cărţii şi mângâind hârtia ca şi cum ar fi fost o mătase unică în univers. Doamna în alb s-a întors încet.

Buzele ei au schiţat un surâs timid şi tremurător. Ochii săi clipeau în gol, pupile albe ca de marmură. Am înghiţit în sec.

Era oarbă.

— N-o cunoşti pe nepoata mea Clara, nu-i aşa? a întrebat Barcelo.

M-am limitat să tăgăduiesc, incapabil să-mi desprind privirea de la acea creatură cu tenul de păpuşă din porţelan şi cu ochi albi, cei mai trişti ochi pe care i-am văzut vreodată.

— În realitate, experta în Julián Carax este Clara, de aceea am adus-o, a spus Barcelo. Ba chiar, dacă stau şi mă

gândesc bine, cred, cu îngăduinţa voastră, că eu am să mă

retrag în altă sală să inspectez volumul acesta, în timp ce voi vorbiţi de ale voastre. De acord?

L-am privit, uluit. Librarul, pirat bătrân şi străin de reţinerile mele, s-a mărginit să mă bată uşor pe umăr şi a plecat cu cartea mea sub braţ.

— L-ai impresionat, ştii? a zis vocea din spatele meu.

M-am întors spre a descoperi surâsul uşor al nepoatei librarului, bâjbâind în gol. Avea glasul de cristal, transparent şi atât de fragil, încât mi s-a părut că vorbele ei aveau să se spargă dacă o întrerupeam la jumătatea frazei.

— Unchiul meu mi-a zis că ţi-a oferit o sumă frumoasă

pentru cartea lui Carax, dar că tu l-ai refuzat, a adăugat Clara. Ţi-ai câştigat respectul lui.

— Oricine ar zice-o, am suspinat eu.

Am observat cum Clara, atunci când zâmbea, îşi înclina capul într-o parte şi cum degetele ei se jucau cu un inel care părea o ghirlandă de safire.

— Câţi ani ai? a întrebat ea.

— Aproape unsprezece, am răspuns. Dar dumneavoastră?

Clara a râs dinaintea insolentei mele inocenţe.

— Aproape de două ori pe-atât, însă nu-i totuşi cazul să-mi spui „dumneavoastră‖.

— Păreţi mai tânără, am remarcat eu, intuind că asta putea fi o bună ieşire pentru indiscreţia mea.

— Atunci o să am încredere în tine, fiindcă eu nu ştiu cum arăt, a replicat ea, fără să-şi abandoneze zâmbetul parţial.

Dar, dacă îţi par mai tânără, cu atât mai mult trebuie să mă

tutuieşti.

— Cum spuneţi dumneavoastră, domnişoară Clara.

Am observat pe îndelete mâinile ei deschise ca nişte aripi în poală, talia fragilă insinuându-se sub cutele de alpaca, desenul umerilor, extrema paloare a gâtului şi linia buzelor, pe care aş fi dorit să o mângâi cu vârful degetelor. Niciodată

până atunci nu avusesem prilejul să observ o femeie de atât de aproape şi cu atâta precizie, fără să mă tem că-i voi întâlni privirea.

— La ce te uiţi? a întrebat Clara, nu fără o anumită

maliţiozitate.