— Bine, dacă nu doriţi, poate în altă zi sau…
— Clara hotărăşte, zise librarul. În apartament avem deja şapte pisici şi doi papagali. N-o conta o lighioană în plus sau în minus.
— Atunci te aştept mâine pe la ora şapte, conchise Clara.
Ştii adresa?
5
A existat, pe când eram copil, o vreme când, poate pentru că crescusem înconjurat de cărţi şi de librari, mă hotărâsem că vreau să devin romancier şi să duc o viaţă de melodramă.
Rădăcina iluziei mele literare, în afară de acea minunată
simplitate cu care se vede totul la cinci ani, era o splendidă
capodoperă de precizie expusă într-o prăvălie de stilouri de pe strada Anselmo Clave, chiar în spatele Consiliului Militar.
Obiectul devoţiunii mele, un somptuos stilou negru garnisit cu Dumnezeu ştie câte rafinamente şi titluri, prezida vitrina ca şi când ar fi fost vorba de una din bijuteriile coroanei.
Această unealtă, o minunăţie în sine, era un delir baroc de argint, aur şi mii de curbe ce străluceau precum farul din Alexandria. Când tata mă scotea la plimbare, eu nu tăceam până când nu mă ducea să văd stiloul. Tata spunea că acela trebuie că fusese cel puţin stiloul unui împărat. Eu, în taină, eram încredinţat că, dacă aveai o asemenea minune, puteai scrie orice, de la romane la enciclopedii, şi chiar scrisori a căror putere trebuia să se afle mai presus de orice limitare poştală. În naivitatea mea, credeam că ceea ce aş fi putut scrie eu cu stiloul acela ar fi ajuns pretutindeni, inclusiv în acel loc de neînţeles unde tatăl meu spunea că se dusese mama şi de unde ea nu se mai întorcea.
Într-o zi s-a întâmplat să intrăm în prăvălie şi să întrebăm de minunata unealtă. Se dovedi că acela era regele stilourilor, un Montblanc Meinsterstuck de serie limitată, care aparţinuse, sau aşa ne asigura vânzătorul cu solemnitate, nici mai mult, nici mai puţin decât lui Victor Hugo. Din acea peniţă de aur, am fost informaţi, izvorâse manuscrisul Mizerabililor.
— Tot la fel cum Vichy Catalan-ul izvorăşte din obârşia de la Caldas, atestă vânzătorul.
După câte ne spuse, îl achiziţionase personal de la un colecţionar venit de la Paris şi se asigurase de autenticitatea piesei.
— Şi ce preţ are acest şuvoi de minuni, dacă nu vă e cu
supărare că întrebăm? se interesă tata.
Simpla menţionare a cifrei îl făcu să pălească, însă eu eram vrăjit de-a binelea. Vânzătorul, luându-ne probabil drept profesori universitari de fizică, continuă prin a ne împovăra cu o galimatie de neînţeles despre aliajele de metale preţioase, smalţurile din Orientul Îndepărtat şi o teorie revoluţionară despre pistoane şi vase comunicante, toate făcând parte din necunoscuta ştiinţă teutonă care susţinea linia glorioasă a acelui înainte-stătător al tehnologiei grafice.
În favoarea sa trebuie să spun că, deşi probabil că aveam o înfăţişare de maţe-fripte, vânzătorul ne-a lăsat să mânuim stiloul cât am voit, l-a umplut cu cerneală pentru noi şi mi-a oferit un pergament pe care să-mi pot scrie numele şi să-mi încep astfel cariera literară pe urmele lui Victor Hugo. Apoi, după ce îl trecu printr-o cârpă spre a-i reda lustrul, îl puse la loc pe tronul său de onoare.
— Poate altă dată, bâigui tata.
Ajunşi înapoi în stradă, îmi spuse cu blândeţe în glas că
nu ne puteam permite preţul acela. Librăria dădea cât era necesar pentru a ne întreţine şi pentru a mă trimite la un colegiu bun. Stiloul Montblanc al augustului Victor Hugo trebuia să mai aştepte. Eu n-am zis nimic, însă tata mi-a citit probabil dezamăgirea pe chip.
— Uite cum o să facem, propuse el. Când vei împlini vârsta pentru a începe să scrii, o să ne întoarcem şi-o să-l cumpărăm.
— Dar dacă îl ia cineva înainte?
— Pe acela nu-l ia nimeni, crede-mă. Iar de nu, o să-l rugăm pe don Federico să ne facă unul, omul ăsta are mâini de aur.
Don Federico era ceasornicarul din cartier, client ocazional al librăriei şi, probabil, omul cel mai educat şi mai politicos din întreaga emisferă occidentală. Reputaţia sa de tip îndemânatic se întindea din cartierul Ribera până în piaţa Ninot. O altă reputaţie i se atribuia, de astă dată de o natură
mai puţin onorabilă şi legată de predilecţia sa erotică pentru efebi musculoşi din lumpenul cel mai viril şi de înclinaţia de a se îmbrăca precum Estrellita Castro.
— Dar dacă don Federico nu le are cu stilourile? am întrebat eu cu divină inocenţă.
Tata îşi arcui o sprânceană, temându-se poate că acele zvonuri ponegritoare îmi pervertiseră nevinovăţia.
— Don Federico se pricepe la tot ce este german şi e în stare să facă şi un Volkswagen, dacă e nevoie. În plus, ar trebui să vedem dacă existau stilouri pe vremea lui Victor Hugo. Sunt mulţi escroci în libertate.
Mie, scepticismul istoricist al tatei îmi scăpa. Eu credeam legenda cu ochii închişi, cu toate că nu vedeam cu ochi răi ca don Federico să-mi fabrice un înlocuitor. Timp va fi fost ca să
mă ridic la înălţimea lui Victor Hugo. Spre consolare a mea şi după cum prezisese tata, stiloul rămase ani de-a rândul în acea vitrină, pe care o vizitam cu religiozitate în fiecare sâmbătă dimineaţa.
— E încă aici, spuneam eu, uluit.
— Te aşteaptă, zicea tata. Ştie că într-o zi are să fie al tău şi că ai să scrii o capodoperă cu el.
— Eu vreau să scriu o scrisoare. Mamei. Ca să nu se simtă
singură.
Tata mă privi fără să clipească.
— Mama nu e singură, Daniel. E cu Dumnezeu. Şi cu noi, cu toate că nu o putem vedea.
Aceeaşi teorie mi-o expusese la colegiu părintele Vicente, un iezuit veteran care era mână-spartă în a explica toate misterele din univers – de la gramofon la durerile de măsele –
citând din Evanghelia după Matei, însă în gura tatei suna complet neverosimil.
— Dar Dumnezeu de ce o vrea?
