— Bine, eşti încă foarte tânăr. Însă este chiar aceeaşi senzaţie, scânteia aceea a primei dăţi, care nu se uită.

Aceasta e o lume de umbre, Daniel, iar magia e un lucru rar.

Cartea aceea m-a învăţat că cititul mă putea face să trăiesc tot mai intens, că îmi putea înapoia vederea pe care o pierdusem. Numai pentru asta, cartea aceea de care nu-i păsa nimănui mi-a schimbat viaţa.

Rămăsesem năucit, la bunul plac al acelei creaturi, la ale cărei cuvinte şi farmece nu aveam nici cum şi nici chef să mă

împotrivesc. Mi-am dorit ca vorbele ei să nu se mai termine, ca glasul ei să mă învăluie pentru totdeauna şi ca unchiul ei să nu se întoarcă vreodată spre a sfărâma acea clipă ce îmi aparţinea numai mie.

— Ani în şir am căutat alte cărţi de Julián Carax, continuă

Clara. Întrebam în biblioteci, în librării, în şcoli… Mereu zadarnic. Nimeni nu auzise de el sau de cărţile lui. Nu puteam pricepe. Mai târziu, la urechile lui Monsieur Roquefort a ajuns o poveste despre un individ care tot colinda prin librării şi biblioteci în căutarea unor cărţi de Julián Carax şi care, dacă le găsea, le cumpăra, le fura sau le obţinea prin orice mijloace; apoi, imediat, le arunca pe foc.

Nimeni nu ştia cine era, nici de ce făcea asta. Încă un mister de adăugat la enigma lui Carax. Cu timpul, mama a hotărât că trebuie să ne întoarcem în Spania. Era bolnavă, iar

căminul, lumea ei fusese dintotdeauna Barcelona. În taină, eu nutream speranţa că voi putea afla ceva despre Carax aici, fiindcă, la urma urmei, Barcelona fusese oraşul unde se născuse şi unde dispăruse pentru totdeauna la începutul războiului. N-am găsit altceva decât piste moarte, şi asta bizuindu-mă pe ajutorul unchiului meu. Mama, în propria ei căutare, a păţit acelaşi lucru. Barcelona pe care a găsit-o la întoarcere nu mai era cea pe care o lăsase în urmă. S-a pomenit cu un oraş al ceţurilor, unde tata nu mai trăia, dar care era în continuare vrăjit de amintirea şi de memoria lui în fiecare colţişor. Ca şi cum acea dezolare nu i-ar fi fost deajuns, a angajat un individ care să cerceteze ce se alesese de tata. După mai multe luni de investigaţii, tot ceea ce a izbutit să recupereze investigatorul a fost un ceas de mână spart şi numele bărbatului care îl ucisese pe tata în şanţurile castelului Montjuic. Se numea Fumero, Javier Fumero. Ni s-a spus că acest individ – şi nu era singurul – începuse ca pistolar în slujba FAI-ului şi flirtase cu anarhiştii, comuniştii şi fasciştii, înşelându-i pe toţi, vânzându-şi serviciile cui oferea mai mult şi că, după căderea Barcelonei, trecuse de partea învingătorilor şi intrase în corpul de poliţie. Azi e un inspector faimos şi decorat. De tata nu-şi aminteşte nimeni.

După cum îţi poţi închipui, mama s-a stins în câteva luni.

Medicii au spus că era inima, iar eu cred că, măcar de data asta, au nimerit-o. La moartea mamei m-am dus să locuiesc cu unchiul meu Gustavo, care era singura rudă ce îi rămăsese mamei în Barcelona. Eu îl adoram, fiindcă mereu îmi aducea cărţi când venea în vizită. El a fost singura mea familie şi cel mai bun prieten al meu în toţi aceşti ani. Cu toate că îl vezi aşa, un pic arogant, în realitate are un suflet de aur. În fiecare noapte, negreşit, chiar dacă pică de somn, îmi citeşte o bucată de vreme.

— Dacă doriţi, aş putea să citesc eu pentru dumneavoastră, am spus cu solicitudine, căindu-mă

numaidecât pentru cutezanţa mea, încredinţat că, pentru Clara, compania mea nu putea reprezenta decât un deranj, dacă nu chiar o glumă.

— Mulţumesc, Daniel, răspunse ea. Aş fi încântată.

— Când veţi dori.

Încuviinţă încetişor, căutându-mă cu zâmbetul ei.

— Din nefericire, nu mai am acel exemplar din Casa roşie, îmi zise ea. Monsieur Roquefort a refuzat să se despartă de el. Aş putea încerca să-ţi povestesc subiectul, însă ar fi ca şi cum aş descrie o catedrală spunând că e o grămadă de pietre care se termină printr-un vârf.

— Sunt sigur că dumneavoastră l-aţi povesti cu mult mai bine decât atât, am murmurat.

Femeile au un instinct infailibil de a afla când un bărbat s-a îndrăgostit de ele fără scăpare, mai cu seamă dacă bărbatul în chestiune e prost ca noaptea şi mai tânăr. Eu îndeplineam toate condiţiile pentru ca Clara Barcelo să mă trimită la plimbare, însă am preferat să cred că condiţia ei de nevăzătoare îmi garanta o anumită marjă de siguranţă şi că

crima mea, totala şi patetica mea devoţiune faţă de o femeie de două ori mai vârstnică, mai inteligentă şi mai înaltă decât mine, avea să rămână ascunsă. Mă întrebam ce altceva putea vedea ea la mine ca să-mi ofere prietenia ei, decât, eventual, un palid reflex al ei înseşi, un ecou de singurătate şi de rătăcire. În visele mele de licean întotdeauna aveam să

fim doi fugari călare pe o carte, dispuşi să se salveze prin lumi de ficţiune şi vise la mâna a doua.

Când Barcelo s-a întors schiţând un zâmbet felin, trecuseră două ceasuri care mie mi se păruseră două minute.

Librarul îmi întinse cartea şi îmi făcu din ochi.

— Uită-te bine la ea, măi chifteluţă, că după aceea nu vreau să-mi vii cu istoria că ţi-am schimbat-o hoţeşte, bine?

— Am încredere în dumneavoastră, am zis eu.

— Curajoasă prostie. Ultimului împricinat care mi-a venit cu asta (un turist yankeu, convins că fabada1 o inventase Hemingway la bâlciurile de San Fermín) i-am vândut o Fuenteovejuna semnată de Lope de Vega cu pixul, ia aminte, aşa încât umblă cu grijă, că în afacerea asta cu cărţile nu te poţi încrede nici în index.

1 Mâncare de fasole tipică din Asturia.

Se înnopta când am ieşit din nou pe strada Canuda. O

briză răcoroasă pieptăna oraşul, iar Barcelo îşi scoase pardesiul ca să i-l pună Clarei pe umeri. Nevăzând o ocazie mai adecvată, am spus într-o doară, ca unul care nu dă prea multă importanţă faptului, că, dacă pofteau, puteam să trec a doua zi pe la ei pe-acasă ca să citesc cu voce tare câteva capitole din Umbra vântului pentru Clara. Barcelo mă privi cu coada ochiului şi slobozi un hohot de râs sec pe socoteala mea.

— Băiete, nu te ambala, îngăimă el, deşi tonul îi trăda încântarea.

— Bine, dacă nu doriţi, poate în altă zi sau…

— Clara hotărăşte, zise librarul. În apartament avem deja şapte pisici şi doi papagali. N-o conta o lighioană în plus sau în minus.

— Atunci te aştept mâine pe la ora şapte, conchise Clara.

Ştii adresa?

5

A existat, pe când eram copil, o vreme când, poate pentru că crescusem înconjurat de cărţi şi de librari, mă hotărâsem că vreau să devin romancier şi să duc o viaţă de melodramă.

Rădăcina iluziei mele literare, în afară de acea minunată

simplitate cu care se vede totul la cinci ani, era o splendidă

capodoperă de precizie expusă într-o prăvălie de stilouri de pe strada Anselmo Clave, chiar în spatele Consiliului Militar.

Obiectul devoţiunii mele, un somptuos stilou negru garnisit cu Dumnezeu ştie câte rafinamente şi titluri, prezida vitrina ca şi când ar fi fost vorba de una din bijuteriile coroanei.

Această unealtă, o minunăţie în sine, era un delir baroc de argint, aur şi mii de curbe ce străluceau precum farul din Alexandria. Când tata mă scotea la plimbare, eu nu tăceam până când nu mă ducea să văd stiloul. Tata spunea că acela trebuie că fusese cel puţin stiloul unui împărat. Eu, în taină, eram încredinţat că, dacă aveai o asemenea minune, puteai scrie orice, de la romane la enciclopedii, şi chiar scrisori a căror putere trebuia să se afle mai presus de orice limitare poştală. În naivitatea mea, credeam că ceea ce aş fi putut scrie eu cu stiloul acela ar fi ajuns pretutindeni, inclusiv în acel loc de neînţeles unde tatăl meu spunea că se dusese mama şi de unde ea nu se mai întorcea.

Într-o zi s-a întâmplat să intrăm în prăvălie şi să întrebăm de minunata unealtă. Se dovedi că acela era regele stilourilor, un Montblanc Meinsterstuck de serie limitată, care aparţinuse, sau aşa ne asigura vânzătorul cu solemnitate, nici mai mult, nici mai puţin decât lui Victor Hugo. Din acea peniţă de aur, am fost informaţi, izvorâse manuscrisul Mizerabililor.

— Tot la fel cum Vichy Catalan-ul izvorăşte din obârşia de la Caldas, atestă vânzătorul.

După câte ne spuse, îl achiziţionase personal de la un colecţionar venit de la Paris şi se asigurase de autenticitatea piesei.

— Şi ce preţ are acest şuvoi de minuni, dacă nu vă e cu

supărare că întrebăm? se interesă tata.

Simpla menţionare a cifrei îl făcu să pălească, însă eu eram vrăjit de-a binelea. Vânzătorul, luându-ne probabil drept profesori universitari de fizică, continuă prin a ne împovăra cu o galimatie de neînţeles despre aliajele de metale preţioase, smalţurile din Orientul Îndepărtat şi o teorie revoluţionară despre pistoane şi vase comunicante, toate făcând parte din necunoscuta ştiinţă teutonă care susţinea linia glorioasă a acelui înainte-stătător al tehnologiei grafice.

În favoarea sa trebuie să spun că, deşi probabil că aveam o înfăţişare de maţe-fripte, vânzătorul ne-a lăsat să mânuim stiloul cât am voit, l-a umplut cu cerneală pentru noi şi mi-a oferit un pergament pe care să-mi pot scrie numele şi să-mi încep astfel cariera literară pe urmele lui Victor Hugo. Apoi, după ce îl trecu printr-o cârpă spre a-i reda lustrul, îl puse la loc pe tronul său de onoare.

— Poate altă dată, bâigui tata.

Ajunşi înapoi în stradă, îmi spuse cu blândeţe în glas că