— Nu ştiu. Dacă într-o zi o să-l vedem, o să-l întrebăm.
Cu timpul, am abandonat ideea cu scrisoarea şi am presupus că ar fi mai practic să încep cu capodopera. În lipsa stiloului, tata mi-a împrumutat un creion Staedtler numărul doi cu care mâzgăleam într-un caiet. Întâmplător, povestea mea se învârtea în jurul unui minunat stilou de o asemănare uluitoare cu cel din vitrină şi care, în plus, era fermecat. Mai concret, stiloul era posedat de sufletul torturat al unui romancier care pierise de foame şi de frig şi care îi fusese
proprietar. Căzând în mâna unui ucenic, stiloul se străduia să plăsmuiască pe hârtie ultima operă pe care autorul nu o putuse termina în viaţă. Nu-mi amintesc de unde am copiat-o sau de unde mi-a venit, însă adevărul e că niciodată n-am mai avut o asemenea idee. Totuşi, încercările mele de a o transpune în scris s-au dovedit dezastruoase. O anemie a invenţiei îmi împânzea sintaxa, iar zborurile mele metaforice îmi aminteau de anunţurile băilor efervescente pentru picioare pe care obişnuiam să le citesc prin staţiile de tramvai. Eu învinovăţeam creionul şi râvneam la stiloul care avea să mă preschimbe într-un maestru. Tata îmi urmărea accidentatele progrese cu un amestec de mândrie şi îngrijorare.
— Cum îţi merge cu povestea, Daniel?
— Nu ştiu. Bănuiesc că, dacă aş avea stiloul, ar fi cu totul altceva.
În opinia tatălui meu, acel raţionament nu-i putea da prin cap decât unui literat în faşă.
— Tu dă-i şi dă-i, fiindcă înainte să-ţi termini opera prima, eu o să ţi-l cumpăr.
— Îmi promiţi?
Îmi răspundea întotdeauna cu un zâmbet. Spre norocul tatei, aspiraţiile mele literare s-au risipit în curând şi au rămas surghiunite pe terenul oratoriei. La acest lucru a contribuit descoperirea jucăriilor mecanice şi a tot soiul de maşinării de alamă ce puteau fi găsite în piaţa Los Encantes la preţuri mai potrivite cu economia noastră familială.
Devoţiunea infantilă e o amantă infidelă şi capricioasă, şi în curând n-am mai avut ochi decât pentru jocurile mecanice şi pentru vapoarele cu arc. Nu i-am mai cerut tatei să mă ducă
să vizitez stiloul lui Victor Hugo, iar el nu l-a mai pomenit.
Acea lume părea să se fi estompat pentru mine, însă mult timp imaginea pe care am avut-o despre tatăl meu, şi pe care o păstrez încă şi astăzi, a fost cea a bărbatului slab, îmbrăcat într-un costum vechi care îi era mare şi cu o pălărie la mâna a doua pe care o cumpărase pe strada Condal pe şapte pesete, un om ce nu-şi putea permite să-i dăruiască fiului său un stilou norocos care nu servea la nimic, dar care părea
să însemne totul. În seara aceea, la întoarcerea mea de la Ateneu, l-am găsit aşteptându-mă în sufragerie, afişând aceeaşi expresie de înfrângere şi de jind.
— Începusem să cred că te-ai rătăcit, zise el. A sunat Tomas Aguilar. Spune că v-aţi dat întâlnire. Ai uitat?
— Barcelo, care se răsuceşte ca o jaluzea, am spus eu, încuviinţând. Nu mai ştiam cum să mă descotorosesc de el.
— E un om de treabă, însă un pic nesuferit. Ţi-o fi foame.
Merceditas ne-a lăsat nişte supă din aia pe care a făcut-o pentru mama ei. Fata asta e o comoară.
Ne-am aşezat la masă pentru a degusta pomana lui Merceditas, fata vecinei de la trei, care după ştirea tuturor era cuminte ca o sfântă, însă pe care eu o văzusem de vreo câteva ori asfixiindu-l în sărutări pe un marinar cu mâini iscusite ce o însoţea uneori până la intrare.
— În seara asta ai un aer meditativ, spuse tata, căutând să
facă conversaţie.
— O fi umezeala, care dilată creierul. Aşa zice Barcelo.
— O mai fi şi altceva. Te preocupă ceva, Daniel?
— Nu. Mă gândeam doar.
— La ce?
— La război.
Tata încuviinţă cu un gest sumbru şi îşi sorbi supa în tăcere. Era un om rezervat şi, cu toate că trăia în trecut, aproape niciodată nu îl pomenea. Eu crescusem cu convingerea că acea lentă procesiune a perioadei postbelice, o lume a muţeniei, a mizeriei şi a ranchiunelor mascate, era firească precum apa de la robinet şi că acea tristeţe mută ce sângera pe zidurile oraşului rănit era adevăratul chip al sufletului său. Unul dintre trucurile copilăriei e că nu-i nevoie să înţelegi un lucru ca să-l simţi. Când raţiunea devine capabilă să înţeleagă cele întâmplate, rănile din inimă
sunt deja prea adânci. În seara aceea de început de vară, umblând prin amurgul amăgitor al Barcelonei, nu izbuteam să-mi şterg din minte povestirea Clarei despre dispariţia tatălui ei. În lumea mea, moartea era un fel de mână
anonimă şi de neînţeles, un vânzător la domiciliu care lua cu sine mame, cerşetori sau vecini nonagenari, ca şi când ar fi
fost vorba de o loterie a infernului. Ideea că moartea ar putea umbla pe lângă mine, cu chip omenesc şi cu inima otrăvită
de ură, purtând uniformă sau gabardină, că ar sta la coadă
la cinematograf, că ar râde prin baruri ori că dimineaţa ar duce copiii la plimbare prin parcul Ciudadela, iar seara ar face pe cineva să dispară printre dărâmăturile castelului Montjuic ori într-o groapă comună, fără nume şi fără
ceremonial, refuza să-mi intre în cap. Tot sucind acest gând, mi s-a năzărit că, poate, universul acela de mucava pe care eu îl luam drept bun nu era altceva decât un decor. În anii aceia furaţi, sfârşitul copilăriei, aidoma unui tren de pe liniile iberice, sosea când dădea Domnul.
Am împărţit supa aceea din resturi cu pâine, înconjuraţi de murmurul lipicios al serialelor de la radio ce se prelingeau prin ferestrele deschise către piaţa bisericii.
— Aşadar, ce s-a întâmplat toată ziua de azi cu don Gustavo?
— Am cunoscut-o pe nepoata lui, Clara.
— Oarba? Se spune că-i o frumuseţe.
— Nu ştiu. Eu nu mă uit la asta.
— Bravo ţie.
— Le-am zis că poate o să trec mâine pe la ei pe-acasă, ca să-i citesc ceva sărmanei de ea, că e tare singură. Dacă tu îmi dai voie.
Tata m-a cercetat pieziş, ca şi când s-ar fi întrebat dacă
