Însă tocmai când părea că începuse să bată un vânt prielnic, îi explică librarul, Carax se pomenise implicat într-un duel în cimitirul Pere Lachaise. Amănuntele acestor evenimente nu
erau limpezi. Ceea ce se ştia era că duelul avusese loc în zorii zilei când Carax trebuia să se căsătorească şi că mirele nu se prezentase la biserică.
Existau opinii pentru toate gusturile: unii îl dădeau mort în acel duel, iar cadavrul abandonat într-o groapă comună; alţii, mai optimişti, preferau să creadă că, implicat în vreo afacere tulbure, Carax fusese nevoit să-şi părăsească
mireasa la altar şi să fugă din Paris pentru a se întoarce la Barcelona. Mormântul fără nume nu a fost găsit niciodată, iar la puţină vreme circulase altă versiune: urmărit de ghinion, Julián Carax murise în oraşul său natal, în cea mai crâncenă mizerie. Fetele de la bordelul unde cânta la pian făcuseră o chetă pentru a-i plăti o îngropăciune cumsecade.
Când sosi momentul plăţii, cadavrul fusese deja înmormântat într-o groapă comună, lângă trupurile unor cerşetori şi ale unor oameni fără nume care apăreau plutind în port sau mureau de frig pe treptele de la metrou.
Fie şi numai ca să nu se dea bătut, Monsieur Roquefort nu-l uită pe Carax. Unsprezece ani după ce descoperise Casa roşie, hotărî să le împrumute romanul celor două eleve ale sale, cu speranţa că, poate, acea stranie carte avea să le însufleţească a dobândi obişnuinţa lecturii. Clara şi Claudette erau pe atunci două fete de cincisprezece ani, cu vinele clocotind de hormoni şi cu lumea făcându-le cu ochiul de la ferestrele sălii de studiu. În ciuda strădaniilor tutorelui, până atunci se dovediseră imune la farmecul clasicilor, la fabulele lui Esop ori la versurile nemuritoare ale lui Dante Alighieri. Temându-se să nu i se rezilieze contractul în clipa când mama Clarei avea să descopere că travaliul său docent forma două analfabete cu capul plin de păsărele, Monsieur Roquefort optă pentru a le strecura romanul lui Carax, sub pretextul că era o poveste de dragoste din acelea care te făceau să plângi în hohote, ceea ce era pe jumătate adevărat.
4
— Niciodată nu mă simţisem răpită, sedusă şi învăluită de o poveste de dragoste cum era cea din cartea aceea, îmi zise Clara. Până atunci, pentru mine, lecturile erau o obligaţie, un soi de amendă plătită învăţătorilor şi tutorilor, fără să ştiu prea bine pentru ce. Nu cunoşteam plăcerea de a citi, de a explora porţi ce ţi se deschid în suflet, de a te lăsa în voia imaginaţiei, frumuseţii şi misterului ficţiunii şi limbajului.
Pentru mine, toate acestea s-au născut o dată cu romanul acela. Ai sărutat vreodată o fată, Daniel?
Cerebelul mi se înfundă în gâtlej, iar saliva mi se preschimbă în rumeguş.
— Bine, eşti încă foarte tânăr. Însă este chiar aceeaşi senzaţie, scânteia aceea a primei dăţi, care nu se uită.
Aceasta e o lume de umbre, Daniel, iar magia e un lucru rar.
Cartea aceea m-a învăţat că cititul mă putea face să trăiesc tot mai intens, că îmi putea înapoia vederea pe care o pierdusem. Numai pentru asta, cartea aceea de care nu-i păsa nimănui mi-a schimbat viaţa.
Rămăsesem năucit, la bunul plac al acelei creaturi, la ale cărei cuvinte şi farmece nu aveam nici cum şi nici chef să mă
împotrivesc. Mi-am dorit ca vorbele ei să nu se mai termine, ca glasul ei să mă învăluie pentru totdeauna şi ca unchiul ei să nu se întoarcă vreodată spre a sfărâma acea clipă ce îmi aparţinea numai mie.
— Ani în şir am căutat alte cărţi de Julián Carax, continuă
Clara. Întrebam în biblioteci, în librării, în şcoli… Mereu zadarnic. Nimeni nu auzise de el sau de cărţile lui. Nu puteam pricepe. Mai târziu, la urechile lui Monsieur Roquefort a ajuns o poveste despre un individ care tot colinda prin librării şi biblioteci în căutarea unor cărţi de Julián Carax şi care, dacă le găsea, le cumpăra, le fura sau le obţinea prin orice mijloace; apoi, imediat, le arunca pe foc.
Nimeni nu ştia cine era, nici de ce făcea asta. Încă un mister de adăugat la enigma lui Carax. Cu timpul, mama a hotărât că trebuie să ne întoarcem în Spania. Era bolnavă, iar
căminul, lumea ei fusese dintotdeauna Barcelona. În taină, eu nutream speranţa că voi putea afla ceva despre Carax aici, fiindcă, la urma urmei, Barcelona fusese oraşul unde se născuse şi unde dispăruse pentru totdeauna la începutul războiului. N-am găsit altceva decât piste moarte, şi asta bizuindu-mă pe ajutorul unchiului meu. Mama, în propria ei căutare, a păţit acelaşi lucru. Barcelona pe care a găsit-o la întoarcere nu mai era cea pe care o lăsase în urmă. S-a pomenit cu un oraş al ceţurilor, unde tata nu mai trăia, dar care era în continuare vrăjit de amintirea şi de memoria lui în fiecare colţişor. Ca şi cum acea dezolare nu i-ar fi fost deajuns, a angajat un individ care să cerceteze ce se alesese de tata. După mai multe luni de investigaţii, tot ceea ce a izbutit să recupereze investigatorul a fost un ceas de mână spart şi numele bărbatului care îl ucisese pe tata în şanţurile castelului Montjuic. Se numea Fumero, Javier Fumero. Ni s-a spus că acest individ – şi nu era singurul – începuse ca pistolar în slujba FAI-ului şi flirtase cu anarhiştii, comuniştii şi fasciştii, înşelându-i pe toţi, vânzându-şi serviciile cui oferea mai mult şi că, după căderea Barcelonei, trecuse de partea învingătorilor şi intrase în corpul de poliţie. Azi e un inspector faimos şi decorat. De tata nu-şi aminteşte nimeni.
După cum îţi poţi închipui, mama s-a stins în câteva luni.
Medicii au spus că era inima, iar eu cred că, măcar de data asta, au nimerit-o. La moartea mamei m-am dus să locuiesc cu unchiul meu Gustavo, care era singura rudă ce îi rămăsese mamei în Barcelona. Eu îl adoram, fiindcă mereu îmi aducea cărţi când venea în vizită. El a fost singura mea familie şi cel mai bun prieten al meu în toţi aceşti ani. Cu toate că îl vezi aşa, un pic arogant, în realitate are un suflet de aur. În fiecare noapte, negreşit, chiar dacă pică de somn, îmi citeşte o bucată de vreme.
— Dacă doriţi, aş putea să citesc eu pentru dumneavoastră, am spus cu solicitudine, căindu-mă
numaidecât pentru cutezanţa mea, încredinţat că, pentru Clara, compania mea nu putea reprezenta decât un deranj, dacă nu chiar o glumă.
— Mulţumesc, Daniel, răspunse ea. Aş fi încântată.
— Când veţi dori.
Încuviinţă încetişor, căutându-mă cu zâmbetul ei.
— Din nefericire, nu mai am acel exemplar din Casa roşie, îmi zise ea. Monsieur Roquefort a refuzat să se despartă de el. Aş putea încerca să-ţi povestesc subiectul, însă ar fi ca şi cum aş descrie o catedrală spunând că e o grămadă de pietre care se termină printr-un vârf.
— Sunt sigur că dumneavoastră l-aţi povesti cu mult mai bine decât atât, am murmurat.
Femeile au un instinct infailibil de a afla când un bărbat s-a îndrăgostit de ele fără scăpare, mai cu seamă dacă bărbatul în chestiune e prost ca noaptea şi mai tânăr. Eu îndeplineam toate condiţiile pentru ca Clara Barcelo să mă trimită la plimbare, însă am preferat să cred că condiţia ei de nevăzătoare îmi garanta o anumită marjă de siguranţă şi că
crima mea, totala şi patetica mea devoţiune faţă de o femeie de două ori mai vârstnică, mai inteligentă şi mai înaltă decât mine, avea să rămână ascunsă. Mă întrebam ce altceva putea vedea ea la mine ca să-mi ofere prietenia ei, decât, eventual, un palid reflex al ei înseşi, un ecou de singurătate şi de rătăcire. În visele mele de licean întotdeauna aveam să
fim doi fugari călare pe o carte, dispuşi să se salveze prin lumi de ficţiune şi vise la mâna a doua.
Când Barcelo s-a întors schiţând un zâmbet felin, trecuseră două ceasuri care mie mi se păruseră două minute.
Librarul îmi întinse cartea şi îmi făcu din ochi.
— Uită-te bine la ea, măi chifteluţă, că după aceea nu vreau să-mi vii cu istoria că ţi-am schimbat-o hoţeşte, bine?
— Am încredere în dumneavoastră, am zis eu.
— Curajoasă prostie. Ultimului împricinat care mi-a venit cu asta (un turist yankeu, convins că fabada1 o inventase Hemingway la bâlciurile de San Fermín) i-am vândut o Fuenteovejuna semnată de Lope de Vega cu pixul, ia aminte, aşa încât umblă cu grijă, că în afacerea asta cu cărţile nu te poţi încrede nici în index.
1 Mâncare de fasole tipică din Asturia.
Se înnopta când am ieşit din nou pe strada Canuda. O
briză răcoroasă pieptăna oraşul, iar Barcelo îşi scoase pardesiul ca să i-l pună Clarei pe umeri. Nevăzând o ocazie mai adecvată, am spus într-o doară, ca unul care nu dă prea multă importanţă faptului, că, dacă pofteau, puteam să trec a doua zi pe la ei pe-acasă ca să citesc cu voce tare câteva capitole din Umbra vântului pentru Clara. Barcelo mă privi cu coada ochiului şi slobozi un hohot de râs sec pe socoteala mea.
— Băiete, nu te ambala, îngăimă el, deşi tonul îi trăda încântarea.
