nu ne puteam permite preţul acela. Librăria dădea cât era necesar pentru a ne întreţine şi pentru a mă trimite la un colegiu bun. Stiloul Montblanc al augustului Victor Hugo trebuia să mai aştepte. Eu n-am zis nimic, însă tata mi-a citit probabil dezamăgirea pe chip.

— Uite cum o să facem, propuse el. Când vei împlini vârsta pentru a începe să scrii, o să ne întoarcem şi-o să-l cumpărăm.

— Dar dacă îl ia cineva înainte?

— Pe acela nu-l ia nimeni, crede-mă. Iar de nu, o să-l rugăm pe don Federico să ne facă unul, omul ăsta are mâini de aur.

Don Federico era ceasornicarul din cartier, client ocazional al librăriei şi, probabil, omul cel mai educat şi mai politicos din întreaga emisferă occidentală. Reputaţia sa de tip îndemânatic se întindea din cartierul Ribera până în piaţa Ninot. O altă reputaţie i se atribuia, de astă dată de o natură

mai puţin onorabilă şi legată de predilecţia sa erotică pentru efebi musculoşi din lumpenul cel mai viril şi de înclinaţia de a se îmbrăca precum Estrellita Castro.

— Dar dacă don Federico nu le are cu stilourile? am întrebat eu cu divină inocenţă.

Tata îşi arcui o sprânceană, temându-se poate că acele zvonuri ponegritoare îmi pervertiseră nevinovăţia.

— Don Federico se pricepe la tot ce este german şi e în stare să facă şi un Volkswagen, dacă e nevoie. În plus, ar trebui să vedem dacă existau stilouri pe vremea lui Victor Hugo. Sunt mulţi escroci în libertate.

Mie, scepticismul istoricist al tatei îmi scăpa. Eu credeam legenda cu ochii închişi, cu toate că nu vedeam cu ochi răi ca don Federico să-mi fabrice un înlocuitor. Timp va fi fost ca să

mă ridic la înălţimea lui Victor Hugo. Spre consolare a mea şi după cum prezisese tata, stiloul rămase ani de-a rândul în acea vitrină, pe care o vizitam cu religiozitate în fiecare sâmbătă dimineaţa.

— E încă aici, spuneam eu, uluit.

— Te aşteaptă, zicea tata. Ştie că într-o zi are să fie al tău şi că ai să scrii o capodoperă cu el.

— Eu vreau să scriu o scrisoare. Mamei. Ca să nu se simtă

singură.

Tata mă privi fără să clipească.

— Mama nu e singură, Daniel. E cu Dumnezeu. Şi cu noi, cu toate că nu o putem vedea.

Aceeaşi teorie mi-o expusese la colegiu părintele Vicente, un iezuit veteran care era mână-spartă în a explica toate misterele din univers – de la gramofon la durerile de măsele –

citând din Evanghelia după Matei, însă în gura tatei suna complet neverosimil.

— Dar Dumnezeu de ce o vrea?

— Nu ştiu. Dacă într-o zi o să-l vedem, o să-l întrebăm.

Cu timpul, am abandonat ideea cu scrisoarea şi am presupus că ar fi mai practic să încep cu capodopera. În lipsa stiloului, tata mi-a împrumutat un creion Staedtler numărul doi cu care mâzgăleam într-un caiet. Întâmplător, povestea mea se învârtea în jurul unui minunat stilou de o asemănare uluitoare cu cel din vitrină şi care, în plus, era fermecat. Mai concret, stiloul era posedat de sufletul torturat al unui romancier care pierise de foame şi de frig şi care îi fusese

proprietar. Căzând în mâna unui ucenic, stiloul se străduia să plăsmuiască pe hârtie ultima operă pe care autorul nu o putuse termina în viaţă. Nu-mi amintesc de unde am copiat-o sau de unde mi-a venit, însă adevărul e că niciodată n-am mai avut o asemenea idee. Totuşi, încercările mele de a o transpune în scris s-au dovedit dezastruoase. O anemie a invenţiei îmi împânzea sintaxa, iar zborurile mele metaforice îmi aminteau de anunţurile băilor efervescente pentru picioare pe care obişnuiam să le citesc prin staţiile de tramvai. Eu învinovăţeam creionul şi râvneam la stiloul care avea să mă preschimbe într-un maestru. Tata îmi urmărea accidentatele progrese cu un amestec de mândrie şi îngrijorare.

— Cum îţi merge cu povestea, Daniel?

— Nu ştiu. Bănuiesc că, dacă aş avea stiloul, ar fi cu totul altceva.

În opinia tatălui meu, acel raţionament nu-i putea da prin cap decât unui literat în faşă.

— Tu dă-i şi dă-i, fiindcă înainte să-ţi termini opera prima, eu o să ţi-l cumpăr.

— Îmi promiţi?

Îmi răspundea întotdeauna cu un zâmbet. Spre norocul tatei, aspiraţiile mele literare s-au risipit în curând şi au rămas surghiunite pe terenul oratoriei. La acest lucru a contribuit descoperirea jucăriilor mecanice şi a tot soiul de maşinării de alamă ce puteau fi găsite în piaţa Los Encantes la preţuri mai potrivite cu economia noastră familială.

Devoţiunea infantilă e o amantă infidelă şi capricioasă, şi în curând n-am mai avut ochi decât pentru jocurile mecanice şi pentru vapoarele cu arc. Nu i-am mai cerut tatei să mă ducă

să vizitez stiloul lui Victor Hugo, iar el nu l-a mai pomenit.

Acea lume părea să se fi estompat pentru mine, însă mult timp imaginea pe care am avut-o despre tatăl meu, şi pe care o păstrez încă şi astăzi, a fost cea a bărbatului slab, îmbrăcat într-un costum vechi care îi era mare şi cu o pălărie la mâna a doua pe care o cumpărase pe strada Condal pe şapte pesete, un om ce nu-şi putea permite să-i dăruiască fiului său un stilou norocos care nu servea la nimic, dar care părea

să însemne totul. În seara aceea, la întoarcerea mea de la Ateneu, l-am găsit aşteptându-mă în sufragerie, afişând aceeaşi expresie de înfrângere şi de jind.

— Începusem să cred că te-ai rătăcit, zise el. A sunat Tomas Aguilar. Spune că v-aţi dat întâlnire. Ai uitat?

— Barcelo, care se răsuceşte ca o jaluzea, am spus eu, încuviinţând. Nu mai ştiam cum să mă descotorosesc de el.

— E un om de treabă, însă un pic nesuferit. Ţi-o fi foame.

Merceditas ne-a lăsat nişte supă din aia pe care a făcut-o pentru mama ei. Fata asta e o comoară.

Ne-am aşezat la masă pentru a degusta pomana lui Merceditas, fata vecinei de la trei, care după ştirea tuturor era cuminte ca o sfântă, însă pe care eu o văzusem de vreo câteva ori asfixiindu-l în sărutări pe un marinar cu mâini iscusite ce o însoţea uneori până la intrare.

— În seara asta ai un aer meditativ, spuse tata, căutând să

facă conversaţie.

— O fi umezeala, care dilată creierul. Aşa zice Barcelo.

— O mai fi şi altceva. Te preocupă ceva, Daniel?

— Nu. Mă gândeam doar.

— La ce?

— La război.

Tata încuviinţă cu un gest sumbru şi îşi sorbi supa în tăcere. Era un om rezervat şi, cu toate că trăia în trecut, aproape niciodată nu îl pomenea. Eu crescusem cu convingerea că acea lentă procesiune a perioadei postbelice, o lume a muţeniei, a mizeriei şi a ranchiunelor mascate, era firească precum apa de la robinet şi că acea tristeţe mută ce sângera pe zidurile oraşului rănit era adevăratul chip al sufletului său. Unul dintre trucurile copilăriei e că nu-i nevoie să înţelegi un lucru ca să-l simţi. Când raţiunea devine capabilă să înţeleagă cele întâmplate, rănile din inimă

sunt deja prea adânci. În seara aceea de început de vară, umblând prin amurgul amăgitor al Barcelonei, nu izbuteam să-mi şterg din minte povestirea Clarei despre dispariţia tatălui ei. În lumea mea, moartea era un fel de mână

anonimă şi de neînţeles, un vânzător la domiciliu care lua cu sine mame, cerşetori sau vecini nonagenari, ca şi când ar fi

fost vorba de o loterie a infernului. Ideea că moartea ar putea umbla pe lângă mine, cu chip omenesc şi cu inima otrăvită

de ură, purtând uniformă sau gabardină, că ar sta la coadă