— Barcelo se exprimă numai în proparoxitone, mi-a răspuns tata în şoaptă. Tu nu spune nimic, fiindcă îşi ia nasul la purtare.

Cenacliştii ne-au făcut loc în cercul lor şi Barcelo, căruia îi plăcea să se arate strălucitor în public, a stăruit să ne invite.

— Ce vârstă are ţângăul? s-a interesat Barcelo, privindu-mă chiorâş.

— Aproape unşpe ani, am declarat eu.

Barcelo mi-a zâmbit, ghiduş.

— Adică zece. Nu-ţi pune ani în plus, gâzuliţă, că are să ţi-i pună viaţa.

Mai mulţi cenaclişti şi-au murmurat asentimentul. Barcelo i-a făcut semn unui ospătar ce arăta de parcă tocmai urma să fie declarat monument istoric să se apropie să ia comanda.

— Un coniac pentru amicul meu Sempere, din acela bun, iar pentru vlăstar un lapte bătut, că are de crescut. A, şi aduceţi câteva feliuţe de şuncă, dar să nu fie ca acelea de mai înainte, da, că pentru cauciuc există firma Pirelli, a răcnit librarul.

Ospătarul a încuviinţat şi a plecat, târându-şi picioarele şi sufletul.

— Ce v-am spus eu? a comentat librarul. Cum să se găsească de lucru? Dacă în ţara asta oamenii nu se

pensionează nici după ce mor… Uitaţi-vă la Cid. Într-adevăr, nu există nicio soluţie.

Barcelo şi-a savurat pipa stinsă, privirea lui de acvilă

scrutând cu interes cartea pe care eu o ţineam în mână. În pofida înfăţişării lui de comic de bâlci şi a vorbăriei lungi, Barcelo putea adulmeca o pradă bună aşa cum lupul adulmecă sângele.

— Să vedem, a zis Barcelo, prefăcându-se dezinteresat. Ce-mi aduceţi domniile voastre?

Am aruncat o privire spre tata. El a încuviinţat. Fără alt preambul, i-am întins cartea lui Barcelo. Librarul a luat-o cu o mână expertă. Degetele lui de pianist au explorat grabnic textura, consistenţa şi starea. Arborându-şi zâmbetul florentin, Barcelo a localizat pagina cu date tehnice şi a inspectat-o cu atenţia unui poliţist vreme de un minut.

Ceilalţi îl observau în tăcere, ca şi cum ar fi aşteptat un miracol sau permisiunea de a respira din nou.

— Carax. Interesant, a murmurat pe un ton impenetrabil.

Am întins din nou mâna, ca să-mi recuperez cartea.

Barcelo şi-a arcuit sprâncenele, însă mi-a înapoiat-o cu un zâmbet glacial.

— Unde ai găsit-o, puştiulică?

— E secret, am replicat, ştiind că tata zâmbea probabil în sinea lui.

Barcelo s-a încruntat şi şi-a îndreptat privirea spre tata.

— Amice Sempere, fiindcă e vorba de dumneata, pentru toată stima ce-ţi port şi în numele îndelungatei şi profundei prietenii ce ne leagă ca pe nişte fraţi, s-o lăsăm la patruzeci de duros şi să nu mai vorbim.

— Asta va trebui s-o discuţi cu fiul meu, a spus tata.

Cartea e a lui.

Barcelo mi-a oferit un zâmbet lupesc.

— Ce zici, tinere? Patruzeci de duros nu-i rău la prima vânzare… Sempere, băiatul ăsta al dumitale va face carieră

în afacerea asta.

Cenacliştii au râs la poanta lui. Barcelo m-a privit satisfăcut, scoţându-şi portofelul de piele. A numărat cei patruzeci de duros, care pe atunci însemnau o avere, şi mi i-a

întins. Eu m-am mărginit să refuz în tăcere. Barcelo s-a încruntat.

— Vezi că lăcomia e un păcat mortal, nu? a zis. Hai, şaizeci de duros şi îţi deschizi un carnet de economii, că doar la vârsta ta trebuie să te gândeşti la viitor.

Am refuzat din nou. Barcelo i-a aruncat tatei o privire mânioasă prin monoclul său.

— Nu te uita la mine, a zis tata. Eu am venit aici numai ca însoţitor.

Barcelo a oftat şi m-a cercetat pe îndelete.

— Să vedem, flăcăule, tu ce anume doreşti?

— Ce doresc e să aflu cine este Julián Carax şi unde pot găsi alte cărţi pe care le-a scris.

Barcelo a râs pe înfundate şi a vârât la loc portofelul, reconsiderându-şi adversarul.

— Ia te uită, un academician. Sempere, dar ce-i dai dumneata de mâncare acestui ţânc? a glumit el.

Librarul s-a aplecat spre mine cu un gest confidenţial şi, o clipă, mi s-a părut că întrezăresc în privirea lui un respect care nu fusese acolo cu câteva momente în urmă.

— Vom face o înţelegere, mi-a zis el. Mâine, duminică, după-amiaza, treci pe la Biblioteca Ateneului şi întrebi de mine. Tu aduci cartea pentru ca eu s-o pot examina cum trebuie, iar eu îţi povestesc ce ştiu despre Julián Carax. Quid pro quo.

— Quid pro ce?

— Latină, puştiule. Nu există limbi moarte, ci numai creiere în letargie. Parafrazând, înseamnă că nu există duros de patru pesete, dar că mi-ai plăcut şi am să-ţi fac o favoare.

Bărbatul acela distila o oratorie în măsură să anihileze muştele în zbor, însă am bănuit că, dacă voiam să aflu ceva despre Julián Carax, mai convenabil ar fi fost să rămân în termeni buni cu el. I-am zâmbit cu beatitudine, arătându-mi plăcerea produsă de latinăraia şi vorbăria lui.

— Nu uita, mâine, la Ateneu, a rostit solemn librarul. Dar adu cartea, sau adio înţelegere.

— De acord.

Conversaţia s-a risipit încetişor în murmurul celorlalţi

cenaclişti, alunecând spre nişte documente găsite în pivniţele de la Escorial care sugerau posibilitatea ca don Miguel de Cervantes să nu fi fost altceva decât pseudonimul literar al unei muieri toledane păroase. Barcelo, absent, nu a participat la bizantina dezbatere şi s-a mărginit să mă

observe din spatele monoclului cu un zâmbet voalat. Sau poate că privea doar cartea pe care o ţineam în mână.

2

În duminica aceea, norii alunecaseră din cer şi străzile zăceau scufundate sub o lagună de ceaţă deasă şi arzătoare care făcea să asude termometrele de pe pereţi. La jumătatea după-amiezii, când să tot fi fost vreo treizeci de grade, am pornit-o spre strada Canuda pentru a mă întâlni cu Barcelo la Ateneu, cu cartea mea sub braţ şi cu un văl de sudoare pe frunte. Ateneul era – şi mai este – unul dintre multele colţuri ale Barcelonei unde secolul al XIX-lea încă nu-şi primise vestea pensionării. Scara de piatră urca dintr-o curte interioară de palat până la o reţea fantomatică de galerii şi săli de lectură unde invenţii precum telefonul, aglomeraţia sau ceasul de mână erau anacronisme futuriste. Portarul, ori poate că era doar o statuie în uniformă, abia dacă a clipit la sosirea mea. M-am strecurat până la primul etaj, binecuvântând paletele unui ventilator care susura printre cititorii adormiţi, topindu-se ca nişte cubuleţe de gheaţă