Intrigat, tata a cercetat pagina cu datele ediţiei.
— După cât scrie aici, volumul ăsta face parte dintr-o ediţie de două mii cinci sute de exemplare tipărită la Barcelona de Cabestany Editores, în decembrie 1935.
— Ştii editura asta?
— Au închis-o acum doi ani. Dar ediţia originală nu-i asta, ci alta, din noiembrie, din acelaşi an, însă tipărită la Paris…
Editura e Galliano & Neuval. Nu-mi spune nimic.
— Atunci, cartea e o traducere? am întrebat, deconcertat.
— Nu menţionează ce-i. Din ce se vede aici, textul e original.
— O carte în spaniolă, editată mai întâi în Franţa?
— N-o fi prima oară, cu vremurile astea, a argumentat tata. Eventual Barcelo ne poate ajuta…
Gustavo Barcelo era un vechi coleg al tatei, proprietar al unei librării cavernoase de pe strada Fernando, aflată în fruntea tagmei librarilor de modă veche. Trăia de-a pururi ataşat de o pipă stinsă ce emana efluvii de piaţă persană şi se descria pe sine ca fiind ultimul romantic. Barcelo susţinea că în genealogia sa exista o înrudire îndepărtată cu lordul Byron, în pofida faptului că el era de fel din localitatea Caldas de Montbuy. Probabil în intenţia de a evidenţia această conexiune, Barcelo se îmbrăca în mod invariabil asemenea unui dandy din veacul al XIX-lea, etalând fular, pantofi de lac alb şi un monoclu fără dioptrii pe care, potrivit gurilor rele, nu şi-l scotea nici în intimitatea closetului. În realitate, înrudirea cea mai semnificativă pentru averea sa era aceea cu propriul genitor, un industriaş ce se îmbogăţise prin mijloace mai mult sau mai puţin obscure la sfârşitul secolului al XIX-lea. După câte mi-a explicat tata, Gustavo Barcelo era, literalmente, plin de bani, iar treaba cu librăria era mai mult o pasiune decât o afacere. Iubea cărţile fără
rezerve şi, cu toate că nega acest lucru cu hotărâre, dacă
cineva îi intra în librărie şi se îndrăgostea de un exemplar al cărui preţ nu şi-l putea permite, îl scădea atât cât era necesar sau chiar îl dăruia, dacă estima că respectivul cumpărător era un cititor de mare clasă şi nu un diletant fluşturatic. Pe lângă aceste însuşiri, Barcelo poseda o memorie de elefant şi o pedanterie cu nimic mai prejos decât purtările şi sonoritatea glasului, însă dacă cineva se pricepea la cărţi ciudate, el era acela. În acea după-amiază, după ce a închis prăvălia, tata a sugerat să ne îndreptăm spre cafeneaua Els Quatre Gats de pe strada Montsio, unde Barcelo şi fârtaţii lui ţineau un cenaclu bibliofil despre poeţi blestemaţi, limbi moarte şi capodopere lăsate în seama moliilor.
Els Quatre Gats se afla la o azvârlitură de băţ de casă şi era unul din colţişoarele mele preferate din toată Barcelona.
Acolo se cunoscuseră părinţii mei în ’32, iar eu atribuiam parţial biletul meu de dus în viaţă farmecului acelei vechi cafenele. Dragoni din piatră străjuiau faţada ţintuită într-o
răspântie de umbre, iar felinarele ei cu gaz îngheţau timpul şi amintirile. Înăuntru, oamenii se contopeau cu ecourile altor epoci. Contabili, visători şi ucenici de geniu stăteau la masă
cu mirajele unor Pablo Picasso, Isaac Albeniz, Federico Garcia Lorca ori Salvador Dali. Acolo, orice coate -goale se putea simţi, pentru câteva momente, o figură istorică, la preţul unei cafele cu lapte.
— Ia te uită, Sempere, a proclamat Barcelo când l-a văzut intrând pe tata. Cărui fapt datorăm cinstea?
— Cinstea i-o datoraţi dumneavoastră, don Gustavo, fiului meu Daniel, care tocmai a făcut o descoperire.
— Atunci luaţi loc lângă noi, căci aceste efemeride trebuie să le celebrăm, a proclamat Barcelo.
— Efemeride? i-am şoptit tatei.
— Barcelo se exprimă numai în proparoxitone, mi-a răspuns tata în şoaptă. Tu nu spune nimic, fiindcă îşi ia nasul la purtare.
Cenacliştii ne-au făcut loc în cercul lor şi Barcelo, căruia îi plăcea să se arate strălucitor în public, a stăruit să ne invite.
— Ce vârstă are ţângăul? s-a interesat Barcelo, privindu-mă chiorâş.
— Aproape unşpe ani, am declarat eu.
Barcelo mi-a zâmbit, ghiduş.
— Adică zece. Nu-ţi pune ani în plus, gâzuliţă, că are să ţi-i pună viaţa.
Mai mulţi cenaclişti şi-au murmurat asentimentul. Barcelo i-a făcut semn unui ospătar ce arăta de parcă tocmai urma să fie declarat monument istoric să se apropie să ia comanda.
— Un coniac pentru amicul meu Sempere, din acela bun, iar pentru vlăstar un lapte bătut, că are de crescut. A, şi aduceţi câteva feliuţe de şuncă, dar să nu fie ca acelea de mai înainte, da, că pentru cauciuc există firma Pirelli, a răcnit librarul.
Ospătarul a încuviinţat şi a plecat, târându-şi picioarele şi sufletul.
— Ce v-am spus eu? a comentat librarul. Cum să se găsească de lucru? Dacă în ţara asta oamenii nu se
pensionează nici după ce mor… Uitaţi-vă la Cid. Într-adevăr, nu există nicio soluţie.
Barcelo şi-a savurat pipa stinsă, privirea lui de acvilă
scrutând cu interes cartea pe care eu o ţineam în mână. În pofida înfăţişării lui de comic de bâlci şi a vorbăriei lungi, Barcelo putea adulmeca o pradă bună aşa cum lupul adulmecă sângele.
— Să vedem, a zis Barcelo, prefăcându-se dezinteresat. Ce-mi aduceţi domniile voastre?
Am aruncat o privire spre tata. El a încuviinţat. Fără alt preambul, i-am întins cartea lui Barcelo. Librarul a luat-o cu o mână expertă. Degetele lui de pianist au explorat grabnic textura, consistenţa şi starea. Arborându-şi zâmbetul florentin, Barcelo a localizat pagina cu date tehnice şi a inspectat-o cu atenţia unui poliţist vreme de un minut.
Ceilalţi îl observau în tăcere, ca şi cum ar fi aşteptat un miracol sau permisiunea de a respira din nou.
— Carax. Interesant, a murmurat pe un ton impenetrabil.
Am întins din nou mâna, ca să-mi recuperez cartea.
Barcelo şi-a arcuit sprâncenele, însă mi-a înapoiat-o cu un zâmbet glacial.
— Unde ai găsit-o, puştiulică?
