— Duhovniceşte.
— Jacinta a murit acum cincisprezece zile. Un domn a venit s-o viziteze cu o noapte înainte. E rudă cu ea?
— Vă referiţi la părintele Fernando?
— Nu era preot. Mi-a spus că se numeşte Julián. Nu-mi amintesc numele de familie.
Fermín mă privi, mut.
— Julián e un prieten de-al meu, am zis eu.
Maica Emilia încuviinţă.
— A stat cu ea mai multe ceasuri. De ani de zile n-o mai auzisem râzând. Când el a plecat, ea mi-a spus că vorbiseră
de alte vremuri, de când erau tineri. Mi-a spus că domnul acela îi aducea veşti despre fiica ei Penelope. Nu ştiam că
Jacinta avea o fată. Îmi aduc aminte pentru că în dimineaţa aceea Jacinta mi-a zâmbit şi, când am întrebat-o de ce era atât de bucuroasă, mi-a spus că se ducea acasă, cu Penelope. A murit în zori, în somn.
Rociíto şi-a încheiat ritualul amoros după câteva minute, lăsându-l pe bătrânel sleit, în braţele lui Morfeu. Când am ieşit, Fermín i-a plătit dublu, însă ea, cuprinsă de milă în faţa priveliştii acelor nenorociţi uitaţi de Dumnezeu şi de
diavol, a ţinut neapărat să-şi doneze onorariul măicuţei Emilia, ca să li se dea câte o gustare de ciocolată cu gogoşi, fiindcă ei asta îi alunga întotdeauna suferinţele vieţii, această
ticăloasă peste ticăloase.
— Io tare mi-s simţitoare. Uită-te şi ’mneata, dom’ Fermín, la sărăcuţul ăsta… Nu vrea decât să-l îmbrăţişezi şi să-l mângâi. Ţi se rupe ini…
Am urcat-o pe Rociíto într-un taxi cu un bacşiş bun, iar noi am luat-o pe strada Princesa, care era pustie, presărată
cu văluri de aburi.
— Ar trebui să te duci la culcare, pentru mâine, zise Fermín.
— Nu cred că pot.
Ne-am îndreptat spre Barceloneta şi, aproape fără să ne dăm seama, am înaintat pe dig până când întregul oraş, strălucind de tăcere, a rămas la picioarele noastre asemenea celui mai mare miraj al universului, înălţându-se din apele din port. Ne-am aşezat pe chei ca să contemplăm priveliştea.
La vreo douăzeci de metri începea o procesiune nemişcată de automobile, cu geamurile acoperite de abur şi foi de ziar.
— Oraşul ăsta e o vrăjitoare, ştii dumneata, Daniel? Ţi se vâră pe sub piele şi îţi răpeşte sufletul fără ca măcar să bagi de seamă.
— Vorbeşti şi dumneata ca Rocilto, Fermín.
— Să nu râzi, fiindcă cei ca ea fac din lumea asta ticăloasă
un loc pe care merită efortul să-l vizitezi.
— Târfele?
— Nu. Târfe suntem cu toţii, mai devreme sau mai târziu.
Eu vreau să zic oamenii buni la inimă. Şi nu te uita aşa la mine. Pe mine nunţile mă înmoaie ca pe-o cârpă.
Am rămas acolo, în braţele acelei linişti ciudate, privind reflexele apei. În scurt timp, zorii presărară chihlimbar pe cer, iar Barcelona se aprinse de lumină. Se auziră în depărtare clopotele de la bazilica Santa Maria del Mar, care se ridica printre ceţuri, de partea cealaltă a portului.
— Crezi dumneata că Julián Carax mai e aici, pe undeva prin oraş?
— Întreabă-mă altceva.
— Ai verighetele?
Fermín zâmbi.
— Hai, să mergem. Căci dumneata şi cu mine suntem aşteptaţi, Daniel. Ne aşteaptă viaţa.
Avea o rochie de culoarea fildeşului şi ducea universulîntreg în privire. Abia dacă îmi amintesc cuvintele preotului sauchipurile pline de speranţă ale invitaţilor care umpleau bisericaîn acea dimineaţă de martie. N-am păstrat în minte decâtatingerea buzelor ei şi, când mi-am mijit ochii, jurământulsecret pe care l-am purtat mereu în inimă şi de care îmi voiaminti tot restul zilelor mele.
1966
Dramatis personae
Julián Carax încheie Umbra vântului cu un scurt capitol în care însăilează destinele personajelor sale peste ani. Am citit multe cărţi din acea noapte îndepărtată a anului 1945, însă
ultimul roman al lui Carax a rămas preferatul meu. Astăzi, cu trei decade în spate, nu mai nutresc speranţe să-mi schimb părerea.
În timp ce scriu aceste rânduri pe tejgheaua librăriei, fiul meu Julián, care mâine împlineşte zece ani, se uită la mine zâmbitor şi intrigat de teancul ăsta de foi care tot creşte şi iar creşte, convins, poate, că şi taică-său a contractat boala aceea a cărţilor şi a cuvintelor. Julián are ochii şi inteligenţa mamei sale, şi îmi place să cred că posedă ingenuitatea mea.
Tata, care, deşi nu recunoaşte, întâmpină dificultăţi în a citi titlurile de pe cotoarele cărţilor, e sus, în casă. De multe ori mă întreb dacă e un om fericit, împăcat, dacă prezenţa noastră îl ajută sau dacă trăieşte printre amintirile lui, în tristeţea aceea care l-a urmărit mereu. Acum, Bea şi cu mine ne ocupăm de librărie. Eu ţin socotelile. Bea face achiziţiile şi se ocupă de clienţi, care o preferă pe ea mie. Nu-i învinovăţesc.
