observ cum picioarele inspectorului dispăreau pe uşa bibliotecii, cum trupul său se zvârcolea în timp ce Coubert îl târa nemilos spre ieşire, cum genunchii se loveau de treptele din marmură, iar zăpada îi sufla în faţă, cum omul fără chip îl înşfăca de gât şi, ridicându-l ca pe o marionetă, îl arunca în fântâna îngheţată bocnă, cum mâna îngerului îi străpungea pieptul, ţintuindu-l, şi cum sufletul blestemat i se risipea într-un abur negru ce cădea în lacrimi îngheţate peste oglinda fântânii, în timp ce pleoapele i se zbăteau murind şi
ochii parcă i se prefăceau în ţăndări cu urme de promoroacă.
Atunci m-am prăbuşit, incapabil să-mi mai ţin ochii deschişi. Întunericul se colora într-o lumină albă şi chipul Beei se îndepărta într-un tunel de ceaţă. Am închis ochii şi am simţit pe faţă mâinile Beei, am auzit glasul ei implorându-l pe Dumnezeu să nu mă ia, şoptindu-mi că mă
iubeşte şi că nu mă va lăsa să plec, că nu mă va lăsa să plec.
Nu-mi amintesc decât că m-am desprins în acel miraj de lumină şi frig, că o pace stranie m-a învăluit, făcând să
dispară durerea şi focul mocnit din măruntaie. M-am văzut pe mine însumi umblând pe străzile acelei Barcelone vrăjite, de mână cu Bea, în pragul bătrâneţii. I-am văzut pe tata şi pe Nuria Monfort aducând trandafiri albi la mormântul meu. L-am văzut pe Fermín plângând în braţele Bernardei şi pe vechiul meu prieten Tomas, care amuţise pentru totdeauna.
I-am văzut aşa cum vezi nişte străini dintr-un tren care se îndepărtează prea repede. Atunci, aproape fără să-mi dau seama, mi-am amintit chipul mamei mele, pe care îl pierdusem cu atâţia ani în urmă, ca şi cum un decupaj rătăcit ar fi alunecat dintre paginile unei cărţi. Lumina ei a fost singurul lucru care m-a însoţit în coborârea mea.
27 noiembrie 1955
Post-mortem
Camera unde mă aflam era albă, plăsmuită din pânze şidraperii ţesute din aburi şi din soare strălucitor. De lafereastră se zărea o mare albastră, nesfârşită. Într-o zi, cinevaavea să încerce să mă convingă că nu, că din clinica Corachannu se vede marea, că saloanele de acolo nu sunt albe şi nicieterice şi că marea acelui noiembrie era o băltoacă de plumbrece şi ostilă, că în săptămâna aceea a continuat să ningă
până când soarele şi întreaga Barcelonă au fost îngropate subun metru de zăpadă şi că inclusiv Fermín, eternul optimist,credea că eu aveam să mor din nou.
Mai murisem înainte, în ambulanţă, în braţele Beei şi alelocotenentului Palacios, care şi-a pătat costumul oficial cusângele meu. Glonţul, spuneau medicii, care vorbeau despremine crezând că nu îi aud, îmi sfărâmase coastele, îmiştersese inima, secţionase o arteră şi ieşise prin partealaterală, luând cu el tot ce întâlnise în drum. Inima a încetatsă-mi bată vreme de şaptezeci şi patru de secunde. Mi s-aspus că, atunci când m-am întors din excursia mea în infinit,am deschis ochii şi am zâmbit, înainte să-mi pierd cunoştinţa.
Nu mi-am venit în simţiri decât opt zile mai târziu. Pe atunci,ziarele publicaseră deja ştirea despre decesul ilustruluiinspector-şef de poliţie Francisco Javier Fumero într-oîncăierare cu o bandă înarmată de răufăcători, iar autorităţileerau cum nu se poate mai ocupate să găsească o stradă sauun pasaj pe care să-l reboteze în memoria lui. Trupul său afost singurul găsit în fosta vilă a familiei Aldaya. TrupulPenelopei şi cel al fiului ei n-au apărut niciodată.
M-am deşteptat în zori. Îmi amintesc lumina de aur lichidrevărsându-se peste cearşafuri. Nu mai ningea, iar cinevaînlocuise marea de dincolo de fereastra mea cu o piaţă pustieîn care se înălţau câteva scrâncioburi şi cam atât. Tata,adâncit într-un scaun lângă patul meu, şi-a ridicat ochii şi m-aprivit în tăcere. I-am zâmbit şi a izbucnit în plâns. Fermín, caredormea ca un prunc pe coridor, şi Bea, care îi ţinea capul înpoală, i-au auzit hohotele şi au intrat în cameră. Îmi aducaminte că Fermín era slab şi alb ca un os de peşte. Mi s-a spus
că sângele care îmi curgea prin vene era al lui, că eu mi-lpierdusem pe al meu cu totul şi că, de câteva zile bune,prietenul meu se tot îndopa cu sandvişuri cu muşchiuleţ labufetul clinicii pentru a-şi înmulţi globulele roşii, în caz că maiaveam nevoie. Poate că aşa se explică de ce mă simţeam maiînţelept şi mai puţin Daniel. Îmi aduc aminte că era acolo opădure de flori şi că în după-amiaza aceea, sau poate două
minute mai târziu, n-aş putea spune, au defilat prin cameră,de la Gustavo Barcelo şi nepoata lui Clara, până la Bernardaşi prietenul meu Tomas, care nu îndrăznea să mă privească înochi şi care, când l-am îmbrăţişat, a luat-o la fugă şi s-a dussă plângă în stradă. Îmi aduc vag aminte de don Federico,care a venit însoţit de Merceditas şi de profesorul donAnacleto. Mai ales mi-i amintesc pe Bea, care mă privea întăcere în timp ce toţi se întreceau în veselie şi în mulţumiriaduse cerului, şi pe tata, care dormise în scaunul acela nopţila rând, rugându-se unui Dumnezeu în care nu credea.
Când doctorii au obligat întreaga ceată să părăsească
încăperea şi să mă lase, fără voia mea, să mă odihnesc, tatas-a apropiat o clipă şi mi-a spus că îmi adusese stiloul luiVictor Hugo şi un caiet, în caz că voiam să scriu. Din uşă,Fermín a anunţat că se consultase cu toată echipa de medici aclinicii şi că fusese asigurat că eu nu voi mai face serviciulmilitar. Bea m-a sărutat pe frunte şi l-a luat pe tata ca să-lscoată la aer, fiindcă nu ieşise din cameră de mai bine de osăptămână. Am rămas singur, răpus de oboseală, şi amadormit uitându-mă la penarul stiloului meu, aflat pe măsuţade noapte.
M-au trezit nişte paşi dinspre uşă şi mi s-a părut că zărescsilueta tatei lângă pat, ori poate că era doctorul Mendoza, carenu mă slăbea din ochi nicio clipă, convins că eram rodul unuimiracol. Vizitatorul a dat ocol patului şi s-a aşezat în scaunultatei. Îmi simţeam gura uscată şi abia puteam vorbi. JuliánCarax mi-a apropiat de buze un pahar cu apă şi mi-a susţinutcapul cât le-am umezit. Ochii lui îşi luau rămas-bun şi mi-a fostîndeajuns să privesc în ei ca să înţeleg că nu apucase să afleadevărata identitate a Penelopei. Nu-mi amintesc prea binecuvintele lui şi nici sunetul vocii. Ceea ce ştiu e că mi-a luat
mâna şi am simţit că-mi spunea să trăiesc pentru el şi că n-amsă-l mai văd niciodată. Ceea ce n-am uitat este ce i-am spuseu. L-am rugat să ia stiloul acela, care fusese al luidintotdeauna, şi să se reapuce de scris.
Când m-am deşteptat, Bea îmi răcorea fruntea cu o batistă
umezită cu colonie. Tresărind, am întrebat-o unde era Carax.
M-a privit, încurcată, şi mi-a spus că Julián Carax dispăruse înfurtună, cu opt zile în urmă, lăsând doar o dâră de sânge prinzăpadă, şi că toţi îl credeau mort. Am spus că nu, că fusesechiar acolo, lângă mine, în urmă cu doar câteva secunde. Beami-a zâmbit, fără să spună nimic. Infirmiera care îmi lua pulsula clătinat încet din cap şi mi-a explicat că dormeam de şaseore, că ea stătuse la biroul din faţa uşii camerei mele în totacest timp şi că nimeni nu intrase în încăpere.
În noaptea aceea, când încercam să adorm, mi-am întorscapul pe pernă şi am constatat că penarul era deschis şi că
stiloul dispăruse.
1956
Apele de martie
Bea şi cu mine ne-am căsătorit în biserica Santa Ana, două luni mai târziu. Domnul Aguilar, care îmi vorbea numai în monosilabe, cum avea să facă până la sfârşitul vremurilor, mi-a acordat mâna fiicei sale când s-a văzut în imposibilitatea de a primi capul meu pe tavă. Dispariţia Beei îi mai ştersese din furie, iar acum trăia într-o stare de spaimă
permanentă, resemnat că, în curând, nepotul său avea să-mi spună „tăticule‖ şi că viaţa, prevalându-se de un neruşinat, peticit după ce fusese găurit cu un glonţ, îi furase copila pe care el, în ciuda lentilelor sale bifocale, continua s-o vadă ca în ziua primei împărtăşanii, cu nicio oră mai mare. Cu o săptămână înainte de ceremonie, tatăl Beei şi-a făcut apariţia la librărie ca să-mi dăruiască un ac de cravată din aur care îi aparţinuse tatălui său şi ca să-mi strângă mâna.
— Bea e singurul lucru bun pe care l-am făcut în viaţă, mi-a spus el. Ai grijă de ea.
Tata l-a însoţit până la uşă şi l-a privit cum se îndepărta pe strada Santa Ana cu acea melancolie care îi înmoaie pe oamenii care-şi dau seama că îmbătrânesc în acelaşi timp.
— Nu-i un om rău, Daniel, mi-a zis el. Fiecare iubeşte în felul lui.
Doctorul Mendoza, care se îndoia de capacitatea mea de a mă ţine pe picioare mai mult de o jumătate de oră, mă
avertizase că alergătura presupusă de o nuntă şi de toate preparativele ei nu era cel mai bun leac pentru cineva care fusese pe punctul de a-şi lăsa inima în sala de operaţii.
— Nu vă faceţi griji, l-am liniştit eu. Nu sunt lăsat să fac nimic.
Nu minţeam. Fermín Romero de Torres se erijase în dictator absolut şi factotum pentru ceremonie, banchet şi pentru toate problemele adiacente. Când a aflat că mireasa venea însărcinată la altar, parohul bisericii a refuzat categoric să celebreze cununia şi a ameninţat că va conjura spiritele Sfintei Inchiziţii pentru a împiedica evenimentul.
Fermín s-a înfuriat peste măsură şi l-a scos târâş din biserică, strigând în cele patru zări că era nedemn de haina
bisericească şi de parohie şi jurându-i că, dacă cumva îi dădea prin cap fie şi să clipească, urma să facă la episcopie un asemenea tărăboi, încât avea să fie surghiunit în cel mai bun caz pe stânca Gibraltar, să evanghelizeze maimuţele, de meschin şi mizerabil ce era. Mai mulţi trecători au aplaudat, iar florarul din piaţă i-a oferit lui Fermín o garoafă albă pe care acesta şi-a etalat-o numaidecât la butonieră, păstrând-o până când petalele i-au devenit de culoarea gulerului de la cămaşă. Totul fiind gata şi lipsind numai preotul, Fermín s-a deplasat la colegiul San Gabriel, unde s-a străduit să-l recruteze pentru slujbă pe părintele Fernando Ramos, care nu celebrase nicio cununie la viaţa lui şi a cărui specialitate erau limba latină, trigonometria şi gimnastica suedeză, în această ordine.
— Eminenţă, mirele e nespus de slăbit şi acum eu nu-i pot face încă un necaz. El vede în domnia voastră o reincarnare a marilor părinţi ai maicii noastre Biserica, undeva pe culmi, alături de Sfântul Toma, de Sfântul Augustin şi de Fecioara de la Fatima. Aşa cum îl vedeţi, băiatul e la fel ca mine, preacucernic. Un mistic. Dacă acum îi spun că nu ne daţi o mână de ajutor, oricum va trebui să celebrăm o înmormântare, în loc de nuntă.
— Dacă puneţi problema astfel…
