— Nu-i nimeni. Ţi-am mai spus, a zis Tomas din spatele meu. Acum du-te şi să nu te mai întorci. Tata a jurat să te omoare şi n-am să fiu eu cel care îl va împiedica.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Tomas! Spune-mi unde-i sora ta.
Se uita la mine ca unul care nu ştie dacă să mă scuipe sau să mă ocolească.
— Bea a plecat de-acasă, Daniel. Părinţii mei o caută de două zile ca nebunii, peste tot, şi poliţia la fel.
— Dar…
— În noaptea aceea, când s-a întors de la întâlnirea cu tine, tata o aştepta. I-a stâlcit buzele în bătaie, dar să n-ai nicio grijă, că a refuzat să-ţi rostească numele. N-o meriţi.
— Tomas…
— Taci. A doua zi, părinţii au dus-o la doctor.
— De ce? Bea e bolnavă?
— Bolnavă de tine, imbecilule. Sora mea e însărcinată. Să
nu-mi spui că nu ştiai.
Am simţit cum îmi tremurau buzele. Un frig teribil mi se răspândea prin trup, glasul îmi pierise, iar privirea mi se înceţoşase. M-am târât spre ieşire, însă Tomas m-a înşfăcat de braţ şi m-a izbit de perete.
— Ce i-ai făcut?
— Tomas, eu…
Pleoapele i-au căzut de nerăbdare. Prima lovitură mi-a tăiat respiraţia. Am alunecat pe pardoseală, cu spatele rezemat de perete, cu genunchii slăbiţi. O mână teribilă m-a înşfăcat de gât şi m-a ridicat în picioare, ţintuit de zid.
— Ce i-ai făcut, nemernicule?
Am încercat să scap din strânsoare, dar Tomas m-a doborât cu un pumn în faţă. Am căzut într-o beznă
nesfârşită, cu capul învăluit în vâlvătăi de durere. M-am
prăbuşit pe dalele de pe coridor. Am încercat să mă târăsc, dar Tomas m-a înşfăcat de gulerul pardesiului şi m-a târât numaidecât pe palier. M-a azvârlit pe scări ca pe-un gunoi.
— Dacă i se întâmplă ceva Beei, îţi jur c-o să te omor, mi-a spus el din pragul uşii.
M-am ridicat în genunchi, implorând o secundă, o şansă
ca să-mi recapăt glasul. Uşa s-a închis, abandonându-mă în întuneric. Am simţit o împunsătură în urechea stângă şi mi-am dus mâna la cap, chircindu-mă de durere. Am simţit sânge călduţ. M-am ridicat cum am putut. Muşchii pântecelui, care încasaseră prima lovitură a lui Tomas, ardeau într-o agonie ce abia acum începea. M-am prelins pe trepte în jos, unde don Saturno, când m-a văzut, a scuturat din cap.
— Aoleu, intră un moment şi aranjează-te…
Am refuzat, ţinându-mă cu mâinile de stomac. Partea stângă a capului îmi palpita ca şi cum oasele ar fi vrut să se desprindă de carne.
— Dumneata sângerezi, mi-a zis don Saturno, neliniştit.
— Nu-i prima oară.
— Atunci, joacă-te în continuare şi n-o să mai ai şansa de a sângera prea mult. Haide, intră şi-o să chem un doctor, fă-mi plăcerea.
Am reuşit să ajung până la uşă şi să mă eliberez de bunăvoinţa portarului. Acum ningea vârtos, trotuarele acoperindu-se cu văluri de ceaţă albă. Vântul îngheţat îşi deschidea drum prin hainele mele, măturând rana care îmi sângera pe faţă. Nu ştiu dacă am plâns de durere, de furie sau de frică. Zăpada, indiferentă, a luat cu ea plânsul meu laş, iar eu m-am îndepărtat încetişor în zorii prăfoşi, o umbră
printre altele, deschizând brazde în mătreaţa Domnului.
2
Pe când mă apropiam de intersecţia cu strada Balmes am băgat de seamă că o maşină mă urmărea, înaintând pe lângă
trotuar. Durerea din cap lăsase loc unei senzaţii de ameţeală
care mă făcea să mă clatin şi să umblu sprijinindu-mă de ziduri. Maşina a oprit şi din ea au coborât doi bărbaţi. Un şuierat strident îmi inundase urechile şi n-am putut auzi motorul ori cuvintele acelor două siluete în negru care mă
apucau de câte un braţ şi mă târau grăbit spre maşină. M-am prăbuşit pe bancheta din spate, ameţit. Lumina venea şi se îndepărta, ca o maree orbitoare. Am simţit că maşina se mişca. Nişte mâini îmi pipăiau faţa, capul şi coastele. Când a dat peste manuscrisul Nuriei Monfort ascuns în buzunarul interior al pardesiului, una din siluete mi l-a smuls. Cealaltă
s-a aplecat peste mine. Mi-am dat seama că îmi vorbeşte când i-am simţit răsuflarea în faţă. M-am aşteptat să văd chipul lui Fumero ieşind în lumină şi să simt pe gât lama cuţitului. O privire s-a fixat într-a mea şi, în timp ce vălul conştiinţei îşi lua zborul, am recunoscut zâmbetul ştirb şi supus al lui Fermín Romero de Torres.
M-am trezit scăldat într-o sudoare care îmi opărea pielea.
Două mâini mă susţineau ferm de umeri, aşezându-mă pe un pat pe care l-am crezut înconjurat de lumânări, ca într-o cameră de veghe. Chipul lui Fermín s-a ivit la dreapta mea.
Zâmbea, însă chiar şi în plin delir i-am putut ghici neliniştea.
Alături de el, în picioare, l-am desluşit pe don Federico Flavia, ceasornicarul.
— Se pare că-şi revine, Fermín, zise don Federico. Ce-ar fi să-i pregătesc o supiţă ca să-şi vină în simţiri?
