— Haide. Unchiul meu, care e un meloman de ispravă, chiar mi-a pus un profesor de muzică să mă îndrept. E un compozitor tânăr care promite mult. Se numeşte Adrian Neri şi a studiat la Paris şi la Viena. Trebuie să ţi-l prezint. Acum compune o simfonie pe care o să i-o cânte în premieră
orchestra oraşului Barcelona, pentru că unchiul lui e în comitetul director. E un geniu.
— Unchiul sau nepotul?
— Nu fi maliţios, Daniel. Sigur Adrian are să-ţi cadă cu tronc.
Ca un pian cu coadă de la etajul şapte, m-am gândit eu.
— Nu vrei să guşti ceva? mă întrebă Clara. Bernarda face nişte biscuiţi cu scorţişoară de rămâi trăsnit.
Am mâncat amândoi regeşte, devorând tot ce ne punea la îndemână servitoarea. Eu ignoram protocolul acestor ocazii şi nu ştiam prea bine cum să procedez. Clara, care părea
întotdeauna să-mi citească gândurile, îmi sugeră că, dacă
voiam, puteam să citesc Umbra vântului şi că puteam începe cu începutul. În felul acesta, încercând să imit glasurile de la Radio Nacional ce recitau viniete de factură patriotică îndată
după ora de Angelus cu o grandilocvenţă exemplară, m-am lansat în parcurgerea textului romanului, încă o dată. Glasul meu, un pic amorţit la început, s-a relaxat încetul cu încetul şi, în curând, am uitat că recitam şi m-am cufundat iarăşi în povestire, descoperind în proză cadenţe şi construcţii ce curgeau ca nişte motive muzicale, nuanţe de timbru şi de pauză de care nu-mi dădusem seama la prima lectură. Noi amănunte, crâmpeie de imagini şi miraje se iviră printre rânduri, precum alcătuirea unui edificiu pe care îl contempli din unghiuri diferite. Am citit vreme de o oră, străbătând cinci capitole, până când mi-am simţit gâtul uscat şi o jumătate de duzină de ceasuri de perete răsunară prin tot apartamentul, aducându-mi aminte că, pentru mine, se făcea târziu. Am închis cartea şi am privit-o pe Clara, care îmi zâmbea senin.
— Îmi aminteşte puţin de Casa roşie, zise ea. Dar asta pare o poveste mai puţin sumbră.
— Nu fi atât de sigură, am zis eu. E numai începutul. Mai apoi, lucrurile se complică.
— Acum trebuie să pleci, nu-i aşa? întrebă Clara.
— Mă tem că da. Nu că mi-aş dori, însă…
— Dacă n-ai altceva de făcut, te poţi întoarce mâine, sugeră Clara. Însă n-aş vrea să abuzez de…
— La ora şase? am propus eu. Spun fiindcă aşa o să avem mai multă vreme.
Acea întâlnire din sala de muzică a apartamentului din Plaza Real a fost prima dintre numeroase altele de-a lungul acelei veri a anului 1945 şi din anii următori. În curând, vizitele mele la familia Barcelo au devenit aproape zilnice, mai puţin în zilele de marţi şi de joi, când Clara avea ore de muzică cu Adrian Neri. Îmi petreceam acolo ceasuri întregi şi, cu timpul, am învăţat pe de rost fiecare sală, fiecare coridor şi fiecare plantă din pădurea lui don Gustavo. Umbra vântului a durat două săptămâni, însă nu ne-a fost greu să-i
găsim succesori cu care să ne umplem orele de lectură.
Barcelo dispunea de o bibliotecă fabuloasă şi, în lipsă de alte titluri ale lui Julián Carax, ne preumblam printr-o mulţime de clasici minori şi de frivolităţi majore. În unele după-amiezi abia dacă citeam câte ceva şi ne dedicam doar conversaţiilor sau chiar ieşeam să facem câte-o plimbare prin piaţă ori până la catedrală. Clarei îi plăcea mult să se aşeze şi să
asculte murmurul lumii în claustru, să ghicească ecoul paşilor pe străduţele din piatră. Mă ruga să-i descriu faţadele, oamenii, maşinile, prăvăliile, felinarele şi vitrinele pe lângă care treceam. Adesea mă lua de braţ, iar eu o călăuzeam prin Barcelona noastră aparte, una pe care numai ea şi cu mine o puteam vedea. Mereu ajungeam la o lăptărie din strada Petritxol şi împărţeam o cupă cu frişcă sau un covrig de marţipan. Uneori, oamenii se uitau la noi pieziş, şi nu o dată vreun chelner deştept foc se referea la ea ca la
„sora ta mai mare‖, însă eu nu băgam în seamă bătaia de joc şi insinuările. Alteori, nu ştiu dacă din maliţie sau din morbiditate, Clara îmi făcea confidenţe ciudate, pe care nu ştiam prea bine cum să le categorisesc. Unul dintre subiectele ei favorite era un străin, un individ care uneori se apropia de ea când era singură pe stradă şi îi vorbea cu o voce hodorogită. Misteriosul individ, care niciodată nu îşi pomenea numele, îi punea întrebări despre don Gustavo şi chiar despre mine. O dată o mângâiase pe gât. Pe mine, aceste povestiri mă martirizau nemilos. Cu un alt prilej, Clara m-a asigurat că îl rugase pe presupusul străin să o lase să-i atingă chipul cu mâinile. El rămăsese tăcut, iar ea interpretase asta ca pe un răspuns afirmativ. Când îşi ridicase mâinile până la faţa străinului, el o oprise brusc, nu înainte să-i fi lăsat ocazia să pipăie ceva ce îi păruse piele argăsită.
— Parcă ar fi purtat o mască din piele, spunea ea.
— Asta ai scornit-o tu, Clara.
Clara se jura şi se răsjura că era adevărat, iar eu capitulam, chinuit de imaginea acelui necunoscut cu o existenţă îndoielnică, ce se complăcea în a mângâia gâtul ei de lebădă şi cine mai ştie ce altceva, pe când mie nu-mi era
îngăduit decât să râvnesc la aşa ceva. Dacă aş fi stat puţin să
mă gândesc, aş fi priceput că devoţiunea mea pentru Clara nu era decât un izvor de suferinţă. Poate că de aceea o adoram şi mai mult, din acea eternă stupizenie care ne face să ne ţinem după cei ce ne fac rău. De-a lungul acelei veri, eu nu mă temeam decât de ziua când avea să reînceapă
şcoala şi nu aveam să mai dispun de ziua întreagă pentru a mi-o petrece cu Clara.
Bernarda, care sub înfăţişarea ei severă ascundea o fire de mamă iubitoare, sfârşi prin a se ataşa de mine după ce mă
tot văzuse şi revăzuse la nesfârşit şi, în felul ei, hotărî să mă
adopte.
— Se cunoaşte că băiatul ăsta n-are mamă, domnule, obişnuia să-i spună lui Barcelo. Mie mi se face o milă de el, sărăcuţul.
Bernarda ajunsese la Barcelona la puţină vreme după
război, fugind de sărăcie şi de un tată care în momentele lui bune o bătea cu băţul şi o făcea proastă, urâtă şi scroafă, iar în momentele lui rele o încolţea prin cocini, beat fiind, şi o frământa până când ea începea să plângă terorizată, iar el o lăsa să plece, ca pe o prefăcută şi o toantă ce era, la fel ca maică-sa. Barcelo dăduse peste ea întâmplător, pe când Bernarda lucra la o tejghea de zarzavaturi din piaţa Borne şi, urmându-şi intuiţia, îi propusese să intre în slujba lui.
— Cu noi va fi la fel ca în Pygmalion, spusese el. Dumneata vei fi Eliza mea, iar eu, profesorul Higgins al dumitale.
Bernarda, al cărei apetit literar se îndestula cu Foaia de duminică, îl privise chiorâş.
— Uitaţi-vă, oi fi eu săracă şi neştiutoare, da-s cumsecade.
Barcelo nu era tocmai George Bernard Shaw, însă, cu toate că nu izbutise a-şi înzestra pupila cu dicţia şi cu şarmul unei dame de salon, strădaniile sale sfârşiră prin a o rafina pe Bernarda şi prin a o deprinde să se poarte şi să
vorbească în felul unei dudui provinciale. Avea douăzeci şi opt de ani, însă mie mi s-a părut dintotdeauna că are cu zece mai mult, fie şi numai în priviri. Era creştină practicantă şi devotată Fecioarei de la Lourdes până în pânzele albe. Se
ducea zi de zi la biserica Santa Maria del Mar să asculte slujba de la ora opt şi se spovedea de cel puţin trei ori pe săptămână. Don Gustavo, care se declara agnostic (ceea ce Bernarda bănuia că e o afecţiune respiratorie, ca astmul, însă pentru domnişori), susţinea că era matematic imposibil ca servitoarea să păcătuiască îndeajuns pentru a menţine un asemenea ritm de spovedanie.
— Tu eşti bună ca pâinea caldă, Bernarda, spunea el, indignat. Oamenii ăştia care văd păcate pretutindeni sunt bolnavi cu sufletul şi, dacă mă sileşti s-o spun, cu intestinele. Starea de bază a bigotismului iberic e constipaţia cronică.
