În cele din urmă, uniţi, mă dovedeau, iar eu mă

îndepărtam, înfrânt şi cu capul plecat, dorindu-mi să fi avut meliţa lui don Gustavo ca să-l pot pune la punct pe încrezutul ăla.

De ziua mea, tata s-a dus la cuptorul din colţ şi a cumpărat cea mai bună prăjitură pe care a găsit-o. A aşternut masa în tăcere, punând argintăria şi vesela cea bună. A aprins lumânări şi a pregătit o cină cu feluri de mâncare pe care le presupunea a fi favoritele mele. N-am schimbat un singur cuvânt toată după-amiaza. Când s-a lăsat seara, tata s-a retras în camera lui, şi-a pus cel mai bun costum şi s-a întors cu un pachet învelit în celofan pe care l-a aşezat pe măsuţa din sufragerie. Cadoul meu. S-a aşezat la masă, a băut un pahar cu vin alb şi s-a pus pe aşteptat. Invitaţia spunea că cina era la ora opt şi jumătate.

La nouă şi jumătate încă mai aşteptam. Tata mă privea cu tristeţe, fără să spună nimic. Mie îmi ardea sufletul de mânie.

— Probabil că eşti mulţumit, am zis. Asta voiai?

— Nu.

Bernarda s-a prezentat o jumătate de oră mai târziu. Avea o faţă de înmormântare şi un comision de la domnişoara Clara. Îmi dorea multă fericire, însă îi părea rău că nu putea lua parte la cina de ziua mea. Domnul Barcelo fusese nevoit să absenteze din oraş câteva zile, pentru chestiuni de afaceri, iar Clara se văzuse obligată să-şi schimbe ora de muzică cu maestrul Neri. Ea venise pentru că era după-amiaza ei liberă.

— Clara nu poate veni fiindcă are oră de muzică? am întrebat eu, uluit.

Bernarda şi-a coborât privirea. Aproape că plângea când mi-a întins un pacheţel care conţinea cadoul ei şi m-a sărutat pe amândoi obrajii.

— Dacă nu vă place, se poate schimba, mi-a zis.

Am rămas singur cu tata, contemplând vesela cea bună,

argintăria şi lumânările ce se topeau în tăcere.

— Îmi pare rău, Daniel, a spus tata.

Am încuviinţat în tăcere, ridicând din umeri.

— N-ai de gând să-ţi deschizi cadoul? m-a întrebat.

Singurul meu răspuns fu uşa pe care am trântit-o când am ieşit. Am coborât scările furios, simţind cum din ochi îmi ţâşneau lacrimi de mânie atunci când am ieşit în strada pustie, scăldată în frig şi în lumină albastră. Aveam inima otrăvită, iar privirea îmi tremura. M-am apucat să umblu la voia întâmplării, ignorându-l pe străinul care mă observa nemişcat dinspre Puerta del Angel. Purta acelaşi costum închis a culoare şi avea mâna dreaptă vârâtă în buzunarul jachetei. Ochii săi oglindeau crâmpeie de lumină la strălucirea unui trabuc. Şchiopătând uşor, a început să mă

urmărească.

Am bătut străzile fără niciun ţel mai bine de o oră, până

când am ajuns la monumentul lui Columb. Am mers până la cheiuri şi m-am aşezat pe treptele care se scufundau în apele tenebroase, lângă cheiul şalupelor. Cineva organizase o excursie nocturnă şi se puteau auzi râsetele şi muzica plutind dinspre procesiunea de licăriri şi reflexe din port. Mi-am adus aminte de zilele când tata şi cu mine făceam traversada în şalupe până la capătul digului. De acolo se puteau zări coasta cimitirului de pe muntele Montjuic şi oraşul morţilor, infinit. Uneori eu salutam cu mâna, crezând că mama era acolo şi ne vedea trecând. Tata repeta salutul.

Nu ne mai îmbarcasem de câţiva ani buni pe o şalupă, deşi ştiam că, uneori, el se ducea singur.

— O noapte numai bună pentru remuşcare, Daniel, a spus un glas din întuneric. O ţigară?

Am sărit în picioare cât ai clipi, simţind un frig subit în trup. O mână îmi oferea un chiştoc din beznă.

— Cine sunteţi dumneavoastră?

Străinul a înaintat până în pragul beznei, lăsându-şi chipul în umbră. O adiere de fum albastru ieşea din ţigară.

Am recunoscut de îndată costumul negru şi mâna aceea ascunsă în buzunarul jachetei. Ochii îi străluceau ca nişte mărgele de sticlă.

— Un prieten, a zis. Sau asta nădăjduiesc să fiu. O ţigară?

— Nu fumez.

— Bine faci. Din nefericire, n-am nimic altceva să-ţi ofer, Daniel.

Glasul îi era nisipos, rănit. Târşâia cuvintele şi suna stins şi îndepărtat, ca discurile de şaptezeci şi opt de turaţii pe minut pe care le colecţiona Barcelo.

— De unde ştiţi cum mă cheamă?

— Ştiu multe despre tine. Numele contează cel mai puţin.

— Ce mai ştiţi?

— Aş putea să te surprind, însă n-am nici timp, nici chef.

E de-ajuns să-ţi spun că ai ceva ce mă interesează. Şi sunt dispus să-ţi plătesc bine pentru asta.

— Mi se pare că mă luaţi drept altcineva.

— Nu, eu nu iau niciodată pe nimeni drept altcineva. Cu lucrurile mi se mai întâmplă, dar cu oamenii niciodată. Cât vrei pe ea?

— Pe ce?

— Pe Umbra vântului.

— Ce vă face să credeţi că am aşa ceva?

— Asta e în afară de orice discuţie, Daniel. E numai o chestiune de preţ. De mult ştiu că o ai. Oamenii vorbesc. Eu ascult.

— Păi, probabil că aţi auzit greşit. Eu nu am cartea asta.

Iar dacă aş avea-o, n-aş vinde-o.

— Integritatea ta e admirabilă, mai ales în epoca asta de sicofanţi şi de pupincurişti, dar cu mine nu-i nevoie să te dai în spectacol. Spune-mi cât. O mie de duros? Pe mine banii mă lasă rece. Preţul îl stabileşti tu.

— V-am mai spus: nici nu e de vânzare, nici n-o am, am replicat eu. V-aţi înşelat, după cum vedeţi.

Străinul a rămas tăcut, nemişcat, învăluit în fumul albastru al acelei ţigări ce părea să nu se stingă niciodată.

Am observat că nu mirosea a tutun, ci a hârtie arsă. Hârtie bună, de carte.

— Poate că tu eşti cel care se înşală acum, a sugerat el.

— Mă ameninţaţi?

— Probabil.

Am înghiţit în sec. În pofida bravadei mele, individul acela băgase în mine groaza cea mai deplină.