— O noapte numai bună pentru remuşcare, Daniel, a spus un glas din întuneric. O ţigară?
Am sărit în picioare cât ai clipi, simţind un frig subit în trup. O mână îmi oferea un chiştoc din beznă.
— Cine sunteţi dumneavoastră?
Străinul a înaintat până în pragul beznei, lăsându-şi chipul în umbră. O adiere de fum albastru ieşea din ţigară.
Am recunoscut de îndată costumul negru şi mâna aceea ascunsă în buzunarul jachetei. Ochii îi străluceau ca nişte mărgele de sticlă.
— Un prieten, a zis. Sau asta nădăjduiesc să fiu. O ţigară?
— Nu fumez.
— Bine faci. Din nefericire, n-am nimic altceva să-ţi ofer, Daniel.
Glasul îi era nisipos, rănit. Târşâia cuvintele şi suna stins şi îndepărtat, ca discurile de şaptezeci şi opt de turaţii pe minut pe care le colecţiona Barcelo.
— De unde ştiţi cum mă cheamă?
— Ştiu multe despre tine. Numele contează cel mai puţin.
— Ce mai ştiţi?
— Aş putea să te surprind, însă n-am nici timp, nici chef.
E de-ajuns să-ţi spun că ai ceva ce mă interesează. Şi sunt dispus să-ţi plătesc bine pentru asta.
— Mi se pare că mă luaţi drept altcineva.
— Nu, eu nu iau niciodată pe nimeni drept altcineva. Cu lucrurile mi se mai întâmplă, dar cu oamenii niciodată. Cât vrei pe ea?
— Pe ce?
— Pe Umbra vântului.
— Ce vă face să credeţi că am aşa ceva?
— Asta e în afară de orice discuţie, Daniel. E numai o chestiune de preţ. De mult ştiu că o ai. Oamenii vorbesc. Eu ascult.
— Păi, probabil că aţi auzit greşit. Eu nu am cartea asta.
Iar dacă aş avea-o, n-aş vinde-o.
— Integritatea ta e admirabilă, mai ales în epoca asta de sicofanţi şi de pupincurişti, dar cu mine nu-i nevoie să te dai în spectacol. Spune-mi cât. O mie de duros? Pe mine banii mă lasă rece. Preţul îl stabileşti tu.
— V-am mai spus: nici nu e de vânzare, nici n-o am, am replicat eu. V-aţi înşelat, după cum vedeţi.
Străinul a rămas tăcut, nemişcat, învăluit în fumul albastru al acelei ţigări ce părea să nu se stingă niciodată.
Am observat că nu mirosea a tutun, ci a hârtie arsă. Hârtie bună, de carte.
— Poate că tu eşti cel care se înşală acum, a sugerat el.
— Mă ameninţaţi?
— Probabil.
Am înghiţit în sec. În pofida bravadei mele, individul acela băgase în mine groaza cea mai deplină.
— Şi aş putea afla de ce sunteţi atât de interesat?
— Asta e problema mea.
— E şi a mea, dacă dumneavoastră mă ameninţaţi ca să vă
vând o carte pe care n-o am.
— Îmi placi, Daniel. Nu te dai la o parte şi pari deştept. O
mie de duros? Cu ăştia ţi-ai putea cumpăra o mulţime de cărţi. Cărţi bune, nu gunoaiele alea pe care le păstrezi cu atâta zel. Hai, o mie de duros şi rămânem prieteni buni.
— Dumneavoastră şi cu mine nu suntem prieteni.
— Ba suntem, însă tu încă nu ţi-ai dat seama de asta. Nu te învinuiesc, cu atâtea lucruri pe cap. Ca prietena ta, Clara.
Pentru o astfel de femeie, oricine îşi poate pierde minţile.
Pomenirea Clarei îmi îngheţă sângele-n vine.
