cunosc.

— Daniel Sempere, prost iremediabil. Plăcerea e de partea mea.

— Să nu vă vindeţi pe nimica toată, fiindcă în asemenea nopţi totul se vede mai rău decât e. Aşa cum mă vedeţi, eu sunt un optimist înnăscut. Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că

regimul are zilele numărate. După toate indiciile, americanii au să ne invadeze într-o zi, când nimeni nu se va gândi, iar lui Franco au să-i fută un post de lăbăreală în Melilla. Iar eu am să-mi recuperez slujba, reputaţia şi onoarea pierdută.

— Cu ce vă îndeletniceaţi dumneavoastră?

— Serviciul de Informaţii. Spionaj de înalt nivel, spuse Fermín Romero de Torres. Vă voi spune doar că eu eram omul lui Macia la Havana.

Am încuviinţat. Încă un nebun. Noaptea barceloneză îi colecta cu toptanul. Şi pe idioţii ca mine, la fel.

— Auziţi, tăietura aia arată rău de tot. Aţi fost altoit cum nu se poate mai bine, nu-i aşa?

Am dus degetele la gură. Încă sângera.

— O problemă de fuste? întrebă el. Puteaţi să vă scutiţi singur de aşa ceva. Femeile din ţara asta, v-o spun eu, care

am văzut multe la viaţa mea, sunt nişte habotnice şi nişte frigide. Aşa cum auziţi. Îmi aduc aminte de-o mulătriţă pe care am lăsat-o în Cuba. Ascultaţi-mă pe mine, altă lume, ehei, altă lume. Iar femeia caraibiană ţi se lipeşte de trup cu ritmul acela insular şi-ţi şopteşte „ay, papito, dă-mi plăcere, dă-mi plăcere‖, iar un bărbat adevărat, cu sânge în vine, ce să vă povestesc…

Mi s-a părut că Fermín Romero de Torres, sau cum s-o fi numit de-adevăratelea, jinduia la acea conversaţie anodină

aproape la fel de mult ca la o baie caldă, la o farfurie de linte cu cârnaţi şi la nişte haine curate. I-am cântat în strună o bucată de vreme, aşteptând să mi se potolească durerea. Nu mi-a fost prea greu, fiindcă omuleţul n-avea nevoie decât de câte-un asentiment scurt şi de cineva care să facă pe ascultătorul. Cerşetorul se pregătea să-mi relateze amănuntele şi termenii tehnici ai unui plan secret de sechestrare a donei Carmen Polo a lui Franco, când am băgat de seamă că ploaia se mai potolise şi că furtuna se îndepărta spre nord.

— S-a făcut târziu, am murmurat, ridicându-mă.

Fermín Romero de Torres a încuviinţat cu oarecare tristeţe şi m-a ajutat să mă ridic, gesticulând ca şi cum mi-ar fi scuturat praful de pe hainele ude.

— Atunci, rămâne pe altă dată, a spus, resemnat. Pe mine mă pierde gura. Încep să vorbesc şi… Auziţi, chestia cu sechestrul rămâne între dumneavoastră şi mine, nu-i aşa?

— Nu vă faceţi griji. Sunt mormânt. Şi mulţumesc pentru vin.

M-am îndepărtat spre Rambla. M-am oprit la marginea pieţei şi mi-am îndreptat privirea spre apartamentul lui Barcelo. Ferestrele rămăseseră întunecate, plângând de ploaie. Am vrut s-o urăsc pe Clara, însă n-am fost în stare.

Să urăşti cu adevărat e un talent pe care îl deprinzi cu anii.

Am jurat că n-aveam s-o mai văd, că n-aveam să-i mai pomenesc numele sau să-mi mai amintesc de timpul pe care îl pierdusem alături de ea. Prin cine ştie ce stranie raţiune, m-am simţit împăcat. Mânia care mă scosese din casă se evaporase. M-am temut să nu revină, cu o îndârjire reînnoită,

a doua zi. M-am temut că gelozia şi ruşinea aveau să mă

consume lent, o dată ce piesele evenimentelor trăite în acea noapte aveau să cadă prin propria lor greutate. Mai erau câteva ore până în zori şi aveam de făcut un lucru înainte să

mă pot întoarce acasă cu conştiinţa curată.

Strada Arco del Teatro era tot acolo, abia o breşă de semiîntuneric. Un pârâiaş de apă neagră se formase în centrul străduţei şi pătrundea ca o procesiune funebră în inima Ravalului. Am recunoscut vechea poartă de lemn şi faţada barocă la care mă condusese tata cu şase ani în urmă.

Am urcat treptele şi m-am adăpostit de ploaie sub arcada portalului, care mirosea a urină şi a lemn mucegăit. Cimitirul Cărţilor Uitate mirosea a mort mai tare ca oricând. Nu-mi aminteam că pe ciocănelul de bătut era un chip de drăcuşor.

L-am apucat şi am lovit în uşă de trei ori. Ecoul cavernos s-a răspândit în interior. Imediat am ciocănit din nou, de astă

dată şase lovituri, mai puternice, până ce m-a durut pumnul.

Au mai trecut câteva minute şi am început să cred că în locul acela nu se mai afla nimeni. M-am ghemuit rezemat de uşă şi am scos cartea lui Julián Carax din interiorul jachetei. Am deschis-o şi am citit din nou acea primă frază, care mă

captivase cu ani în urmă.

În vara aceea a plouat în fiecare zi şi, cu toate că multă

lume spunea că era pedeapsa lui Dumnezeu fiindcă în satdeschiseseră un bordel lângă biserică, eu ştiam că vina eranumai şi numai a mea, pentru că învăţasem să mint şipăstram încă pe buze ultimele cuvinte ale mamei de pe patulde moarte: nu l-am iubit niciodată pe bărbatul cu care m-ammăritat, ci pe altul, care mi s-a spus că a murit în război;caută-l şi spune-i că am murit cu gândul la el, fiindcă el eadevăratul tău tată.

Am zâmbit, amintindu-mi de noaptea aceea febrilă de lectură din urmă cu şase ani. Am închis cartea şi m-am pregătit să bat la uşă pentru a treia şi ultima oară. Înainte să

ating ciocănelul cu degetele, poarta s-a deschis suficient cât să se insinueze profilul paznicului care ducea în mână o

lampă cu ulei.

— Bună seara, am bâiguit. Isaac, nu-i aşa?

Paznicul s-a uitat la mine fără să clipească. Lucirea opaiţului îi sculpta trăsăturile ascuţite în chihlimbar şi şofran, conferindu-le o asemănare fără echivoc cu drăcuşorul de pe ciocănel.

— Dumneata eşti Sempere fiul, a murmurat cu glas leneş.

— Aveţi o memorie excelentă.

— Iar dumneata ai un simţ al oportunităţii care îngreţoşează. Ştii cât e ceasul?

Privirea lui oţelită detectase cartea de sub jacheta mea.

Isaac a făcut un gest întrebător din cap. Am scos cartea şi i-am arătat-o.

— Carax, zise el. Probabil că în oraşul ăsta există cel mult zece oameni care ştiu cine este sau care au citit cartea asta.

— Păi, unul din ei umblă să-i dea foc. Nu mi-a trecut prin minte altă ascunzătoare mai bună decât asta.

— Ăsta-i un cimitir, nu un seif.

— Tocmai. Cartea asta are nevoie să fie îngropată undeva unde nimeni să n-o mai poată găsi.

Isaac aruncă o privire bănuitoare pe străduţă. Deschise un pic uşa şi îmi făcu semn să mă strecor înăuntru. Vestibulul întunecat şi insondabil mirosea a ceară arsă şi a umezeală.

Se putea auzi o picurare intermitentă în beznă. Isaac îmi întinse opaiţul ca să-l ţin în timp ce el scotea din pardesiu un mănunchi de chei care ar fi stârnit invidia unui temnicer.

Folosindu-se de vreo ştiinţă necunoscută, nimeri cheia pe care o căuta şi o introduse într-o încuietoare protejată de o carcasă din sticlă umplută cu relee şi roţi dinţate care sugera o cutie muzicală la scară industrială. La o rotire a încheieturii, mecanismul a ţăcănit ca măruntaiele unui automat şi am văzut pârghiile şi suporturile lor alunecând într-un balet mecanic uimitor, până când au blocat poarta cu un păienjeniş de bare din oţel care s-a adâncit într-o stea de orificii din zidurile de piatră.

— Nici la Banca Spaniei n-au aşa ceva, am comentat impresionat. Pare ceva desprins din Jules Verne.

— Kafka, a nuanţat Isaac, recuperând opaiţul şi pornind