— Aşteptaţi puţin, măcar până se mai potoleşte ploaia, sugeră cerşetorul.
Mă luă de braţ şi mă conduse într-un ungher de sub arcade unde avea o boccea şi o geantă cu haine vechi şi
murdare.
— Am un pic de vin. Nu-i rău. Beţi un picuţ. O să vă
prindă bine ca să vă încălziţi. Şi ca să se dezinfecteze aia…
Am tras o duşcă din sticla pe care mi-o întinsese. Avea gust de ulei industrial dres cu oţet, însă căldura lui mi-a liniştit stomacul şi nervii. Câteva picături mi-au stropit rana şi am văzut stele verzi în noaptea cea mai neagră a vieţii mele.
— E bun, nu-i aşa? a zâmbit cerşetorul. Haide, mai trageţi o înghiţitură, că ăsta te ridică din morţi.
— Nu, mulţumesc. Pentru dumneavoastră, am îngăimat eu.
Cerşetorul a luat o înghiţitură zdravănă. L-am observat pe îndelete. Părea un contabil cenuşiu de minister care nu-şi schimbase costumul de cincisprezece ani. Mi-a întins mâna, ia eu i-am strâns-o.
— Fermín Romero de Torres, concediat. Încântat să vă
cunosc.
— Daniel Sempere, prost iremediabil. Plăcerea e de partea mea.
— Să nu vă vindeţi pe nimica toată, fiindcă în asemenea nopţi totul se vede mai rău decât e. Aşa cum mă vedeţi, eu sunt un optimist înnăscut. Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că
regimul are zilele numărate. După toate indiciile, americanii au să ne invadeze într-o zi, când nimeni nu se va gândi, iar lui Franco au să-i fută un post de lăbăreală în Melilla. Iar eu am să-mi recuperez slujba, reputaţia şi onoarea pierdută.
— Cu ce vă îndeletniceaţi dumneavoastră?
— Serviciul de Informaţii. Spionaj de înalt nivel, spuse Fermín Romero de Torres. Vă voi spune doar că eu eram omul lui Macia la Havana.
Am încuviinţat. Încă un nebun. Noaptea barceloneză îi colecta cu toptanul. Şi pe idioţii ca mine, la fel.
— Auziţi, tăietura aia arată rău de tot. Aţi fost altoit cum nu se poate mai bine, nu-i aşa?
Am dus degetele la gură. Încă sângera.
— O problemă de fuste? întrebă el. Puteaţi să vă scutiţi singur de aşa ceva. Femeile din ţara asta, v-o spun eu, care
am văzut multe la viaţa mea, sunt nişte habotnice şi nişte frigide. Aşa cum auziţi. Îmi aduc aminte de-o mulătriţă pe care am lăsat-o în Cuba. Ascultaţi-mă pe mine, altă lume, ehei, altă lume. Iar femeia caraibiană ţi se lipeşte de trup cu ritmul acela insular şi-ţi şopteşte „ay, papito, dă-mi plăcere, dă-mi plăcere‖, iar un bărbat adevărat, cu sânge în vine, ce să vă povestesc…
Mi s-a părut că Fermín Romero de Torres, sau cum s-o fi numit de-adevăratelea, jinduia la acea conversaţie anodină
aproape la fel de mult ca la o baie caldă, la o farfurie de linte cu cârnaţi şi la nişte haine curate. I-am cântat în strună o bucată de vreme, aşteptând să mi se potolească durerea. Nu mi-a fost prea greu, fiindcă omuleţul n-avea nevoie decât de câte-un asentiment scurt şi de cineva care să facă pe ascultătorul. Cerşetorul se pregătea să-mi relateze amănuntele şi termenii tehnici ai unui plan secret de sechestrare a donei Carmen Polo a lui Franco, când am băgat de seamă că ploaia se mai potolise şi că furtuna se îndepărta spre nord.
— S-a făcut târziu, am murmurat, ridicându-mă.
Fermín Romero de Torres a încuviinţat cu oarecare tristeţe şi m-a ajutat să mă ridic, gesticulând ca şi cum mi-ar fi scuturat praful de pe hainele ude.
— Atunci, rămâne pe altă dată, a spus, resemnat. Pe mine mă pierde gura. Încep să vorbesc şi… Auziţi, chestia cu sechestrul rămâne între dumneavoastră şi mine, nu-i aşa?
— Nu vă faceţi griji. Sunt mormânt. Şi mulţumesc pentru vin.
M-am îndepărtat spre Rambla. M-am oprit la marginea pieţei şi mi-am îndreptat privirea spre apartamentul lui Barcelo. Ferestrele rămăseseră întunecate, plângând de ploaie. Am vrut s-o urăsc pe Clara, însă n-am fost în stare.
Să urăşti cu adevărat e un talent pe care îl deprinzi cu anii.
Am jurat că n-aveam s-o mai văd, că n-aveam să-i mai pomenesc numele sau să-mi mai amintesc de timpul pe care îl pierdusem alături de ea. Prin cine ştie ce stranie raţiune, m-am simţit împăcat. Mânia care mă scosese din casă se evaporase. M-am temut să nu revină, cu o îndârjire reînnoită,
a doua zi. M-am temut că gelozia şi ruşinea aveau să mă
consume lent, o dată ce piesele evenimentelor trăite în acea noapte aveau să cadă prin propria lor greutate. Mai erau câteva ore până în zori şi aveam de făcut un lucru înainte să
mă pot întoarce acasă cu conştiinţa curată.
Strada Arco del Teatro era tot acolo, abia o breşă de semiîntuneric. Un pârâiaş de apă neagră se formase în centrul străduţei şi pătrundea ca o procesiune funebră în inima Ravalului. Am recunoscut vechea poartă de lemn şi faţada barocă la care mă condusese tata cu şase ani în urmă.
Am urcat treptele şi m-am adăpostit de ploaie sub arcada portalului, care mirosea a urină şi a lemn mucegăit. Cimitirul Cărţilor Uitate mirosea a mort mai tare ca oricând. Nu-mi aminteam că pe ciocănelul de bătut era un chip de drăcuşor.
L-am apucat şi am lovit în uşă de trei ori. Ecoul cavernos s-a răspândit în interior. Imediat am ciocănit din nou, de astă
dată şase lovituri, mai puternice, până ce m-a durut pumnul.
Au mai trecut câteva minute şi am început să cred că în locul acela nu se mai afla nimeni. M-am ghemuit rezemat de uşă şi am scos cartea lui Julián Carax din interiorul jachetei. Am deschis-o şi am citit din nou acea primă frază, care mă
captivase cu ani în urmă.
În vara aceea a plouat în fiecare zi şi, cu toate că multă
