— Aici?

— De unde crezi că a ieşit cartea asta pe care ai găsit-o în ziua când te-a adus tatăl dumitale?

— Nu-nţeleg.

— E foarte simplu. Într-o noapte, la câteva zile după

incendiul de la magazia lui Cabestany, fata mea Nuria a apărut aici. Era speriată. Spunea că cineva o urmărise şi că

se temea că acel Coubert voia să pună mâna pe cărţi ca să le distrugă. Nuria mi-a spus că venise să ascundă cărţile lui Carax. A pătruns în sala mare şi le-a ascuns în labirintul de rafturi, ca unul care îngroapă comori. N-am întrebat-o unde le-a pus şi nici ea nu mi-a zis. Înainte de a pleca, mi-a spus că, atunci când va reuşi să-l găsească pe Carax, se va întoarce după ele. Mi s-a părut că încă mai era îndrăgostită

de Carax, dar nu i-am zis nimic. Am întrebat-o dacă îl văzuse de curând, dacă ştia ceva de el. Mi-a spus că de luni de zile nu mai avea veşti de la el, practic de când îi trimisese ultimele corecturi la manuscrisul ultimei sale cărţi, de la Paris. Dacă m-a minţit, n-aş putea spune. Ceea ce ştiu este că, din ziua aceea, Nuria nu a mai aflat niciodată nimic despre Carax, iar cărţile acelea au rămas aici, adunând colb.

— Credeţi că fiica dumneavoastră ar fi de acord să

vorbească şi cu mine despre toate astea?

— Ei bine, fata mea se dă în vânt după tot ce înseamnă a vorbi, însă nu ştiu dacă va putea să-ţi spună ceva ce nu ţi-a spus până acum subsemnatul. Gândeşte-te că de la toate astea a trecut deja multă vreme. Şi adevărul e că nu ne înţelegem chiar atât de bine pe cât mi-ar plăcea. Ne vedem o dată pe lună. Mergem să mâncăm pe-aici prin zonă, apoi se duce cum a venit. Ştiu că acum câţiva ani s-a măritat cu un băiat de treabă; ziarist şi un pic năuc, adevăru-i, din aceia care se vâră mereu în dandanale politice, însă inimos. S-au căsătorit civil, fără invitaţi. Eu am aflat după o lună.

Niciodată nu mi l-a prezentat pe soţul ei. Miquel se numeşte.

Sau cam aşa ceva. Presupun că nu se prea mândreşte cu tatăl ei, şi n-o învinovăţesc. Acum e altă femeie. Să ştii că a învăţat chiar să împletească şi mi s-a spus că nu se mai îmbracă precum Simone de Beauvoir. Într-una din zilele astea poate o să aflu că am devenit bunic. De mai mulţi ani lucrează acasă, ca traducătoare din franceză şi din italiană.

Adevărul e că nu ştiu de unde-a scos talentul ăsta. De la

taică-său e limpede că nu. Hai să-ţi scriu adresa ei, deşi nu ştiu dacă e o idee bună să-i spui că vii din partea mea.

Isaac mâzgăli ceva pe colţul unui ziar vechi şi îmi întinse hârtiuţa.

— Vă mulţumesc. Nu se ştie niciodată, poate că ea îşi aminteşte ceva…

Isaac zâmbi cu oarecare tristeţe.

— De mică îşi amintea totul. Totul. Mai apoi, copiii cresc şi nu mai ştii nici ce gândesc, nici ce simt. Dar aşa trebuie să

fie, bănuiesc. Să nu-i spui Nuriei ce ţi-am povestit, mă auzi?

Ce s-a zis aici să rămână între noi.

— Fiţi fără grijă. Credeţi că încă se mai gândeşte la Carax?

Isaac oftă îndelung, coborându-şi privirea.

— Ce ştiu eu? Nu ştiu dacă l-a iubit de-adevăratelea.

Lucrurile astea rămân în inima fiecăruia, iar ea e acum o femeie căsătorită. Eu la vârsta dumitale am avut o iubiţică, Teresita Boadas se numea, care cosea şorţuri la fabrica de textile Santamaria de pe strada Comercio. Avea şaisprezece ani, cu doi mai puţin ca mine, şi a fost prima femeie de care m-am îndrăgostit. Nu face mutra asta, fiindcă ştiu eu că voi, tinerii, credeţi că noi, bătrânii, nu ne-am îndrăgostit niciodată. Tatăl Teresitei avea un cărucior cu gheaţă în piaţa Borne şi era mut din născare. Nu ştii prin ce frică am trecut în ziua când i-am cerut permisiunea să mă căsătoresc cu fiica lui şi a stat cinci minute privindu-mă fix, fără nicio reacţie, cu dalta de spart gheaţa în mână. De doi ani de zile puneam bani deoparte ca să cumpăr o verighetă, când Teresita a căzut bolnavă. Se molipsise la atelier, mi-a zis ea.

În şase luni, mi-a murit de tuberculoză. Încă îmi aduc aminte cum gemea mutul în ziua când am îngropat-o în cimitirul din Pueblo Nuevo.

Isaac se cufundă într-o tăcere profundă. N-am îndrăznit nici să respir. După puţin timp îşi ridică privirea şi-mi zâmbi.

— Vorbesc de cincizeci şi cinci de ani în urmă, ce mare lucru. Însă, dacă e să fiu sincer, nu trece o zi fără să-mi aduc aminte de ea, de plimbările pe care le făceam până la ruinele Expoziţiei Universale din 1888 şi cum râdea de mine când îi citeam poeziile pe care le scriam în dosul prăvăliei de cârnaţi

şi de coloniale a unchiului meu Leopoldo. Îmi amintesc până

şi de faţa unei ţigănci care ne-a ghicit în palmă pe plaja de la Bogatell şi ne-a spus că vom fi împreună toată viaţa. În felul ei, nu minţea. Ce să-ţi mai zic? Ei, da, eu cred că Nuria încă

îşi aminteşte de bărbatul ăsta, chiar dacă nu spune. Şi, adevăru-i, eu lui Carax n-am să-i iert asta niciodată.

Dumneata eşti încă foarte tânăr, însă eu ştiu cât dor lucrurile astea. Dacă vrei să afli ce părere am, Carax era un hoţ de inimi, iar pe a fetei mele a luat-o cu el în mormânt sau în iad. Doar un lucru te rog, dacă o vezi şi vorbeşti cu ea: să-mi spui ce mai face. Să afli dacă e fericită. Şi dacă şi-a iertat tatăl.

Cu puţin înaintea zorilor, având cu mine doar o lampă cu ulei, am pătruns încă o dată în Cimitirul Cărţilor Uitate.

Când am făcut-o, mi-o imaginam pe fiica lui Isaac străbătând coridoarele întunecate şi nesfârşite cu aceeaşi hotărâre ce mă

călăuzea şi pe mine: salvarea cărţii. La început am crezut că

îmi aminteam ruta pe care o urmasem la prima vizită în acel loc, de mână cu tata, însă curând am înţeles că întorsăturile labirintului arcuiau culoarele în volute cu neputinţă de amintit. De trei ori am încercat să urmez un traseu pe care am crezut că-l memorasem, şi de trei ori labirintul m-a întors în punctul de unde plecasem. Isaac mă aştepta acolo, zâmbitor.

— Ai de gând să te mai întorci vreodată după ea? m-a întrebat.

— De bună seamă.

— În cazul ăsta, poate că vei binevoi să recurgi la o mică

stratagemă.

— Stratagemă?

— Tinere, dumneata eşti cam tare de cap, nu-i aşa?

Aminteşte-ţi de Minotaur.

După câteva clipe, am priceput încotro bătea. Isaac scoase din buzunar un briceag vechi şi mi-l întinse.

— Fă dumneata câte-un mic semn la fiecare colţ de care treci, o crestătură pe care numai dumneata o vei şti. E lemn vechi şi are atâtea scrijelituri şi zgârieturi, încât nimeni n-o

să-şi dea seama, decât dacă va şti ce caută…

I-am urmat sfatul şi am pătruns din nou în inima labirintului. Ori de câte ori coteam, mă opream să marchez rafturile cu un C şi un X pe culoarul pe care intram.

Douăzeci de minute mai târziu, mă pierdusem cu totul în măruntaiele turnului, iar locul unde urma să îngrop romanul mi s-a dezvăluit din întâmplare. La dreapta mea am întrezărit un şir de tomuri despre secularizare, datorate penei ilustrului Jovellanos. În ochii mei de adolescent, un atare camuflaj ar fi înşelat până şi minţile cele mai întortocheate.

Am extras câteva şi am cercetat al doilea şir, ascuns înapoia acelor ziduri de proză granitică. Printre norişori de praf, mai multe comedii de Moratin şi un impozant Curial e Guelfa alternau cu Tractatus Logico Politicus al lui Spinoza. Ca lovitură de graţie, am optat pentru a-l introduce pe Carax între un anuar de sentinţe judecătoreşti ale tribunalelor civile din Gerona din anul 1901 şi o colecţie de romane de Juan Valera. Ca să câştig spaţiu, am hotărât să iau cu mine cartea de poezie din Secolul de Aur, care le separa, iar în locul ei am strecurat Umbra vântului. Mi-am luat rămas-bun de la roman făcându-i cu ochiul şi am repus la locul ei antologia lui Jovellanos, zidind astfel primul şir.

Fără să mai zăbovesc, m-am îndepărtat, călăuzindu-mă

după crestăturile pe care le lăsasem pe drum. În timp ce străbăteam tuneluri de cărţi prin semiîntuneric, fără voia mea am fost cuprins de tristeţe şi descurajare. Nu mă