— Ce ştiţi dumneavoastră despre Clara?
— Aş îndrăzni să spun că ştiu mai multe decât tine şi că s-ar cădea s-o uiţi, deşi ştiu că n-ai s-o faci. Am avut şi eu şaisprezece ani…
O teribilă certitudine mă lovi dintr-o dată. Bărbatul acela era străinul care o aborda pe Clara pe stradă, incognito. Era real. Clara nu minţise. Individul a făcut un pas în faţă. M-am retras. Nu-mi fusese aşa de frică în viaţa mea.
— Clara n-are cartea, e bine s-o ştiţi. Să nu mai îndrăzniţi să vă atingeţi de ea.
— Prietena ta mă lasă rece, Daniel, şi într-o zi îmi vei împărtăşi acest sentiment. Ceea ce vreau eu e cartea. Prefer s-o obţin cu binişorul, pentru ca nimeni să nu iasă păgubit.
Am fost limpede?
În lipsa unor idei mai bune, m-am apucat să mint ca un nemernic.
— O are unul pe nume Adrian Neri. Muzician. Poate că
asta vă spune ceva.
— Nu-mi spune nimic, şi ăsta-i lucrul cel mai rău care se poate zice despre un muzician. Eşti sigur că nu tu l-ai scornit pe Adrian Neri ăsta?
— Ce n-aş da!
— Atunci, fiindcă se pare că sunteţi atât de buni prieteni,
poate că reuşeşti să-l convingi tu să ţi-o înapoieze. Asemenea lucruri se rezolvă fără nicio problemă între prieteni. Sau preferi să i-o cer prietenei tale Clara?
Am tăgăduit.
— Am să vorbesc cu Neri, însă nu cred c-o să mi-o înapoieze sau că o mai are, am improvizat eu. Dar dumneavoastră de ce vreţi cartea asta? Să nu-mi spuneţi că
vreţi s-o citiţi.
— Nu. O ştiu pe de rost.
— Sunteţi colecţionar?
— Cam aşa ceva.
— Mai aveţi şi alte cărţi de Carax?
— Le-am avut cândva. Julián Carax e specialitatea mea, Daniel. Cutreier lumea căutându-i cărţile.
— Dar ce faceţi cu ele, dacă nu le citiţi?
Străinul a emis un sunet surd, agonic. Au trecut câteva secunde până să-mi dau seama că râdea.
— Singurul lucru care trebuie făcut cu ele, Daniel, replică
el. Scoase atunci o cutie de chibrituri din buzunar. Luă unul şi-l aprinse. Flacăra îi lumină pentru prima oară chipul.
Sufletul îmi îngheţă. Personajul acela nu avea nas, nici buze, nici pleoape. Faţa lui era doar o mască din piele neagră, cicatrizată, devorată de foc. Acela era ţesutul mort pe care îl atinsese Clara.
— Să le ard, murmură el, cu glasul şi privirea otrăvite de ură.
O adiere a brizei îi stinse chibritul dintre degete şi chipul său rămase din nou ascuns în beznă.
— O să ne mai vedem, Daniel. Eu nu uit niciodată o faţă şi cred că, începând de azi, nici tu, zise el încet. Spre binele tău şi al prietenei tale Clara, am încredere că vei lua decizia corectă şi că vei lămuri acest subiect cu domnul Neri, care în mod sigur are un nume de filfizon. Eu nu m-aş încrede în el nici cât negru sub unghie.
Dintr-o dată, străinul se întoarse şi o porni spre cheiuri, o siluetă evaporându-se în beznă, învăluită în râsul ei contrafăcut.
8
O mantie de nori scânteind de electricitate gonea dinspre mare. O luasem la fugă pentru a mă adăposti de aversa ce se apropia, însă cuvintele acelui individ începeau să-şi facă
efectul. Îmi tremurau mâinile şi ideile. Mi-am înălţat privirea şi am văzut furtuna revărsându-se ca nişte pete de sânge negre printre nori, acoperind luna şi întinzând o trenă de neguri peste acoperişurile şi faţadele oraşului. Am încercat să
grăbesc pasul, însă neliniştea mă rodea pe dinăuntru şi umblam, urmărit de aversă, cu picioare de plumb. M-am vârât sub copertina unui chioşc de ziare, încercând să-mi ordonez gândurile şi să mă hotărăsc cum să procedez. Un tunet a răsunat în apropiere, mugind ca un balaur ce trecea prin strâmtoarea portului, şi am simţit cum pământul îmi tremura sub picioare. Pulsul fragil al luminii electrice care contura faţade şi ferestre s-a risipit câteva secunde mai târziu. Pe trotuarele pline de bălţi, felinarele clipeau, stingându-se ca nişte lumânări în vânt. Pe străzi nu se zărea nici ţipenie, iar bezna creată de pana de curent s-a răspândit cu un suflu fetid urcând din gurile de scurgere ce se vărsau în sistemul de canalizare. Noaptea a devenit opacă şi impenetrabilă, iar ploaia – un linţoliu de abur. „Pentru o astfel de femeie, oricine îşi poate pierde minţile…‖ Am luat-o la goană pe Rambla în sus, cu un singur gând în minte: Clara.
Bernarda spusese că Barcelo era plecat din oraş cu probleme de afaceri. Aceea era ziua ei liberă şi obişnuia să se ducă să-şi petreacă noaptea acasă la mătuşa Reme şi la verişoarele ei, în San Adrian del Besos. Astfel, Clara rămânea singură în apartamentul cavernos din Plaza Real, după cum acel individ fără chip şi ameninţările lui rămâneau slobozi în furtună, cu Dumnezeu ştie ce idei. În timp ce zoream sub aversă către Plaza Real, nu-mi puteam smulge din minte gândul că o pusesem în primejdie pe Clara atunci când îi dăruisem cartea lui Carax. Am ajuns în piaţă ud leoarcă. Am alergat să mă adăpostesc sub arcadele de pe strada
Fernando. Mi s-a părut că zăresc contururi de umbre târându-se în urma mea. Am căutat în mănunchiul de chei setul pe care mi-l dăduse Barcelo. Aveam la mine cheile de la prăvălie, de la apartamentul de pe Santa Ana şi de la locuinţa familiei Barcelo. Unul dintre vagabonzi înaintă spre mine, murmurând dacă îl puteam lăsa să-şi petreacă
noaptea în vestibul. Am închis uşa înainte să-şi fi terminat fraza.
Scara era un puţ de întuneric. Adierea fulgerelor se filtra prin crăpăturile uşii de la intrare şi şfichiuia contururile treptelor. Am înaintat orbeşte şi am găsit prima treaptă, împiedicându-mă de ea. M-am agăţat de balustradă şi am urcat încetişor scara. După puţin timp, treptele au făcut loc unei suprafeţe plane şi am înţeles că ajunsesem pe palier.
Am pipăit zidurile de marmură rece, ostilă, şi am găsit reliefurile uşii de stejar şi ciocănelele din aluminiu. Am căutat orificiul încuietorii şi am introdus cheia pe bâjbâite.
Când uşa apartamentului s-a deschis, o franjă de lumină
