Ascultând ditamai blasfemiile, Bernarda se crucea de cinci ori mai mult. Mai târziu, noaptea, spunea o rugăciune suplimentară pentru sufletul tămânjit al domnului Barcelo, care avea o inimă bună, însă căruia de atâta citit îi putrezise creierul, ca lui Sancho Panza. Din an în Paşti, Bernarda apărea cu câte un iubit care o bătea, îi storcea cei câţiva bănuţi pe care îi ţinea pe un carnet de economii şi, mai devreme sau mai târziu, se lepăda de ea. Ori de câte ori se producea o astfel de criză, Bernarda se închidea în camera ei din partea din spate a apartamentului ca să plângă zile în şir şi se jura că se omoară cu otrava pentru şobolani sau că are să bea o sticlă de leşie. Barcelo, după ce îşi epuiza toate tertipurile de persuadare, se speria de-a binelea şi îl chema pe lăcătuşul de serviciu ca să deschidă uşa camerei şi pe medicul său ca să-i administreze Bernardei un sedativ pentru cai. Când sărmana se trezea după două zile, librarul îi cumpăra trandafiri, bomboane, o rochie nouă şi o ducea la cinematograf să vadă un film cu Cary Grant, care în opinia ei era bărbatul cel mai frumos din istorie.
— Auziţi, şi se zice de Cary Grant că umblă cu bărbaţi, murmura ea, îmbuibându-se cu bomboane de ciocolată. Cum se poate aşa ceva?
— Gogomănii, declara Barcelo. Bădăranii şi tontălăii trăiesc într-o stare de perenă invidie.
— Ce frumos vorbeşte domnul. Se cunoaşte că aţi fost la universitatea aia cu sorbitul.
— Sorbona, o corecta Barcelo fără acreală.
Era foarte greu să n-o iubeşti pe Bernarda. Fără să i-o fi cerut cineva, gătea şi cosea pentru mine. Îmi aranja hainele, pantofii, mă pieptăna, mă tundea, îmi cumpăra vitamine şi pastă de dinţi şi chiar a ajuns să-mi dăruiască un medalion cu o fiolă conţinând apă sfinţită adusă de la Lourdes, cu autobuzul, de o soră a ei care locuia în San Adrian del Besos.
Uneori, în timp ce se îndeletnicea cu examinarea părului meu, în căutare de lindini şi de alţi paraziţi, îmi vorbea în şoaptă.
— Domnişoara Clara e tot ce-i mai bun pe lumea asta, şi să dea Domnul să pic eu răpusă dacă într-o zi mi-o da prin minte s-o critic, însă nu-i bine ca domnişorul să se gândească prea mult la ea, dacă înţelegeţi dumneavoastră ce vreau să spun.
— N-ai nicio grijă, Bernarda, că suntem doar prieteni.
— Păi chiar asta spun şi eu.
Spre a-şi susţine argumentele, Bernarda se pornea atunci să-mi relateze o poveste auzită la radio despre un băiat care se îndrăgostise în mod necuvenit de învăţătoarea lui şi căruia, ca prin lucrarea unei vrăjitorii justiţiare, îi căzuseră
părul şi dinţii, în vreme ce faţa şi mâinile i se umpluseră de ciuperci, un soi de lepră a libidinosului.
— Luxura e un lucru foarte rău, conchidea Bernarda. Vă
spun eu că aşa e.
Don Gustavo, în pofida glumelor pe care le spunea pe socoteala mea, vedea cu ochi buni devoţiunea mea pentru Clara şi dăruirea mea entuziastă ca însoţitor. Eu îi atribuiam toleranţa faptului că, probabil, mă considera inofensiv. În câte-o după-amiază, îmi plasa o ofertă suculentă pentru romanul lui Carax. Îmi spunea că discutase subiectul cu câţiva colegi din breasla anticarilor şi că toţi căzuseră de acord că acum Carax putea valora o avere, mai cu seamă în Franţa. Eu îl refuzam de flecare dată, iar el se mărginea să
zâmbească, şiret. Îmi încredinţase o copie a cheilor de la apartament, ca să pot intra şi ieşi fără să mai depind de el sau de Bernarda, care să-mi deschidă când erau acasă. Tatăl meu era altă poveste. Cu trecerea anilor, îşi depăşise
reţinerea înnăscută de a aborda orice subiect care îl preocupa cu adevărat. Una dintre primele consecinţe ale acestui proces a fost aceea că a început să-şi manifeste dezaprobarea faţă de relaţia mea cu Clara.
— Ar trebui să te întâlneşti cu prieteni de vârsta ta, ca Tomas Aguilar, fiindcă l-ai uitat şi e un copil minunat, şi nu cu o femeie care e deja la vârsta măritişului.
— Ce mai contează vârsta unuia sau altuia, dacă suntem prieteni buni?
Ce m-a durut mai mult a fost aluzia la Tomas, fiindcă era adevărată. De luni de zile nu mai ieşisem cu el, pe când înainte vreme fusesem nedespărţiţi. Tata mă privea cu reproş.
— Daniel, tu nu ştii nimic despre femei, iar asta se joacă
cu tine ca mâţa cu şoarecele.
— Ba tu nu ştii nimic despre femei, replicam eu, jignit. Iar despre Clara, cu atât mai puţin.
Convorbirile noastre pe acest subiect se întindeau rareori dincolo de un schimb de reproşuri şi de priviri. Când nu eram la colegiu sau cu Clara, îmi petreceam tot timpul ajutându-l pe tata la librărie. Făcând ordine în depozitul din spate,
ducând
comenzi,
făcând
comisioane
sau
întâmpinându-i pe clienţii obişnuiţi. Tata se plângea că nu eram nici cu mintea, nici cu inima la lucru. Eu, la rându-mi, replicam că acolo îmi petreceam întreaga viaţă şi că nu înţelegeam de ce trebuia să se plângă. În multe nopţi, neputând să adorm, îmi aminteam de acea intimitate, de acea mică lume pe care o împărţisem amândoi în anii de după moartea mamei, anii cu stiloul lui Victor Hugo şi cu locomotivele din alamă. Mi-i aminteam ca pe nişte ani de pace şi de tristeţe, ca pe o lume care se destrăma, care se evaporase treptat începând cu zorii acelei dimineţi când tata mă dusese să vizitez Cimitirul Cărţilor Uitate. Într-o zi, tata a descoperit că îi dăruisem Clarei cartea lui Carax şi a avut un acces de mânie.
— M-ai dezamăgit, Daniel, îmi spuse. Când te-am dus în locul secret, ţi-am spus că acea carte pe care aveai s-o alegi era ceva deosebit, că urma s-o adopţi şi că trebuia să-ţi
asumi răspunderea pentru ea.
— Atunci aveam zece ani, tăticule, iar toate alea erau un joc de copii.
Tata mă privi ca şi când l-aş fi înjunghiat.
— Iar acum ai paisprezece, şi nu numai că eşti tot un copil, dar eşti un copil care se crede bărbat. Ai să-ţi atragi multe neplăceri în viaţă, Daniel. Şi încă foarte curând.
În acele zile, credeam că pe tata îl durea faptul că eu îmi petreceam atâta timp cu familia Barcelo. Librarul şi nepoata lui trăiau într-o lume de lux pe care el nu o putea decât visa.
Mă gândeam că îl deranja că servitoarea lui don Gustavo se purta cu mine ca şi când mi-ar fi fost mamă şi că îl jignea faptul că eu acceptam ca altcineva să joace acest rol. Uneori, pe când trebăluiam prin magazia din spate făcând pachete sau pregătind o livrare, îl auzeam pe câte-un client glumind cu tata.
— Sempere, ceea ce trebuie să faci dumneata e să-ţi cauţi o fată de treabă, că acuma e belşug de văduve arătoase şi în floarea vârstei, mă-nţelegi. O fată cumsecade îţi aranjează
viaţa, prietene, şi te întinereşte cu douăzeci de ani. Ce nu poate face o pereche de ţâţe…
Tata nu răspundea niciodată la aceste insinuări, însă mie mi se păreau din ce în ce mai înţelepte. O dată, în timpul uneia din cinele noastre, care se preschimbaseră în lupte de tăceri şi de priviri furişe, am scos subiectul la interval.
