Credeam că, dacă i-l sugeram eu, aş fi înlesnit lucrurile. Tata era un bărbat care arăta bine, avea o înfăţişare delicată şi îngrijită şi, după câte ştiam eu, mai multe femei din cartier îl vedeau cu ochi buni.
— Ţie ţi-a fost foarte uşor să găseşti o înlocuitoare pentru mama ta, răspunse el cu amărăciune. Însă pentru mine nu există aşa ceva şi n-am niciun interes să caut.
Pe măsură ce vremea trecea, insinuările tatei şi ale Bernardei, ba chiar ale lui Barcelo, începură să-mi producă
pagube interne. Ceva în sinea mea îmi spunea că înaintam pe un drum fără întoarcere, că nu puteam spera ca Clara să
vadă în mine mai mult decât un copil mai mic cu zece ani decât ea. Simţeam că, de la o zi la alta, îmi era tot mai greu
să stau în preajma ei, să-i suport atingerea mâinilor sau să o ţin de braţ în timp ce ne plimbam. Veni o clipă când, pur şi simplu, faptul că stăteam în preajma ei s-a tradus aproape într-o durere fizică. Nimănui nu-i scăpa acest fapt, iar Clarei mai puţin decât oricui.
— Daniel, cred că trebuie să stăm de vorbă, îmi spunea ea.
Eu cred că nu m-am purtat cum se cuvine cu tine…
Nu o lăsam niciodată să-şi termine fraza. Ieşeam din încăpere sub un pretext oarecare şi fugeam. Au fost zile când am crezut că mă luam la întrecere cu calendarul, într-o cursă imposibilă. Mă temeam că lumea de miraje pe care o clădisem în jurul Clarei se apropia de sfârşit. Nu-mi închipuiam că problemele mele abia începuseră.
Sărăcie lucie
1950-1952
7
În ziua când am împlinit şaisprezece ani, mi s-a năzărit cea mai proastă idee din câte îmi fusese dat să-mi treacă prin minte de-a lungul scurtei mele existenţe. Cu de la mine putere şi pe riscul meu, am hotărât să organizez o cină cu prilejul zilei mele de naştere şi să-i invit pe Barcelo, pe Bernarda şi pe Clara. Tata era de părere că făceam o greşeală.
— E ziua mea, am replicat eu tăios. Muncesc pentru tine în toate celelalte zile din an. Măcar o dată, fă-mi plăcerea.
— Fă cum vrei.
Lunile din urmă fuseseră cele mai confuze din ciudata mea prietenie cu Clara. Nu mai citeam aproape deloc pentru ea.
Clara evita sistematic orice prilej de a rămâne singură cu mine. Întotdeauna, când o vizitam, unchiul ei era de faţă, prefăcându-se că citeşte ziarul, ori Bernarda se materializa foindu-se prin preajmă şi aruncându-mi priviri cu coada ochiului. Alteori, compania lua forma uneia sau a mai multor prietene ale Clarei. Eu le numeam „brigada măicuţelor‖, mereu atinse de o pudoare şi de o înfăţişare feciorelnică, patrulând în jurul Clarei cu un liturghier în mână şi cu o privire poliţienească prin care arătau limpede că eu eram în plus, că prezenţa mea o stânjenea pe Clara şi pe toată lumea.
Totuşi, cel mai rău dintre toţi era maestrul Neri, a cărui nefastă simfonie era tot neterminată. Era un tip ferchezuit, un filfizon din San Gervasio care, cu toate că îşi dădea aere de Mozart, mie, aşa cum tot picura briantină, îmi amintea mai mult de Carlos Gardel. De geniu nu vedeam la el altceva decât că era un împuţit. Îl peria pe don Gustavo fără nicio demnitate şi fără nicio jenă şi flirta cu Bernarda în bucătărie, făcând-o să râdă cu darurile lui ridicole de punguţe cu migdale zaharisite şi cu pişcăturile de fund. Pe scurt, îl detestam de moarte. Antipatia era reciprocă. Neri se ivea mereu prin preajmă cu partiturile lui şi cu atitudinea arogantă, uitându-se la mine de parcă eram un biet ucenic nedorit şi punând tot felul de obstacole în calea prezenţei mele.
— Băiete, nu cumva trebuie să pleci să-ţi faci lecţiile?
— Iar dumneavoastră, maestre, nu aveaţi de terminat o simfonie?
În cele din urmă, uniţi, mă dovedeau, iar eu mă
îndepărtam, înfrânt şi cu capul plecat, dorindu-mi să fi avut meliţa lui don Gustavo ca să-l pot pune la punct pe încrezutul ăla.
De ziua mea, tata s-a dus la cuptorul din colţ şi a cumpărat cea mai bună prăjitură pe care a găsit-o. A aşternut masa în tăcere, punând argintăria şi vesela cea bună. A aprins lumânări şi a pregătit o cină cu feluri de mâncare pe care le presupunea a fi favoritele mele. N-am schimbat un singur cuvânt toată după-amiaza. Când s-a lăsat seara, tata s-a retras în camera lui, şi-a pus cel mai bun costum şi s-a întors cu un pachet învelit în celofan pe care l-a aşezat pe măsuţa din sufragerie. Cadoul meu. S-a aşezat la masă, a băut un pahar cu vin alb şi s-a pus pe aşteptat. Invitaţia spunea că cina era la ora opt şi jumătate.
La nouă şi jumătate încă mai aşteptam. Tata mă privea cu tristeţe, fără să spună nimic. Mie îmi ardea sufletul de mânie.
— Probabil că eşti mulţumit, am zis. Asta voiai?
— Nu.
Bernarda s-a prezentat o jumătate de oră mai târziu. Avea o faţă de înmormântare şi un comision de la domnişoara Clara. Îmi dorea multă fericire, însă îi părea rău că nu putea lua parte la cina de ziua mea. Domnul Barcelo fusese nevoit să absenteze din oraş câteva zile, pentru chestiuni de afaceri, iar Clara se văzuse obligată să-şi schimbe ora de muzică cu maestrul Neri. Ea venise pentru că era după-amiaza ei liberă.
— Clara nu poate veni fiindcă are oră de muzică? am întrebat eu, uluit.
Bernarda şi-a coborât privirea. Aproape că plângea când mi-a întins un pacheţel care conţinea cadoul ei şi m-a sărutat pe amândoi obrajii.
— Dacă nu vă place, se poate schimba, mi-a zis.
Am rămas singur cu tata, contemplând vesela cea bună,
argintăria şi lumânările ce se topeau în tăcere.
— Îmi pare rău, Daniel, a spus tata.
Am încuviinţat în tăcere, ridicând din umeri.
— N-ai de gând să-ţi deschizi cadoul? m-a întrebat.
Singurul meu răspuns fu uşa pe care am trântit-o când am ieşit. Am coborât scările furios, simţind cum din ochi îmi ţâşneau lacrimi de mânie atunci când am ieşit în strada pustie, scăldată în frig şi în lumină albastră. Aveam inima otrăvită, iar privirea îmi tremura. M-am apucat să umblu la voia întâmplării, ignorându-l pe străinul care mă observa nemişcat dinspre Puerta del Angel. Purta acelaşi costum închis a culoare şi avea mâna dreaptă vârâtă în buzunarul jachetei. Ochii săi oglindeau crâmpeie de lumină la strălucirea unui trabuc. Şchiopătând uşor, a început să mă
urmărească.
Am bătut străzile fără niciun ţel mai bine de o oră, până
când am ajuns la monumentul lui Columb. Am mers până la cheiuri şi m-am aşezat pe treptele care se scufundau în apele tenebroase, lângă cheiul şalupelor. Cineva organizase o excursie nocturnă şi se puteau auzi râsetele şi muzica plutind dinspre procesiunea de licăriri şi reflexe din port. Mi-am adus aminte de zilele când tata şi cu mine făceam traversada în şalupe până la capătul digului. De acolo se puteau zări coasta cimitirului de pe muntele Montjuic şi oraşul morţilor, infinit. Uneori eu salutam cu mâna, crezând că mama era acolo şi ne vedea trecând. Tata repeta salutul.
Nu ne mai îmbarcasem de câţiva ani buni pe o şalupă, deşi ştiam că, uneori, el se ducea singur.
